Fantezie de iarnă (post-scriptum la anotimpul alb)

Aerul este proaspăt, iar fulgii au acceptat invitaţia iernii la petrecerea sa în cinstea oamenilor înfofoliţi de la tălpi până-n vârful capului, plimbându-se nepăsători pe lângă această demonstraţie aerobică a fulgilor care, în decurs de câteva ore, vor acoperi imensitatea oraşului în alb. Bunica spune, ca în fiecare an, că iarna a venit prea devreme pentru că ea nu apucă niciodată să se bucure de mare; îi spune adeseori mamei că are să sfârşească fără să vadă marea şi asta ar mâhni-o atât de mult încât n-ar avea linişte nici în mormânt. Mama o linişteşte, spunându-i că la anul va sta toata vara pe nisipul încins al mării.

Odată cu sosirea iernii, sora mea mai mare, care este o pacifistă, aduce toate potăile de pe străzi pentru a le hrăni şi a avea grija de ele. Mama mea înnebuneşte, tata mai puţin. În fiecare iarnă mama îi spune: „Am să-ţi arunc lighioanele astea de pe balcon, că tare m-am mai saturat!” Dar mama nu face acest lucru niciodată, fiindcă ea are suflet bun şi cred că la fel făcea şi ea în copilărie, dar nu vrea să recunoască. Să lăsăm asta şi să trecem la jocurile de iarnă care-i sunt foarte dragi fratelui meu mai mic, cu toate că în fiecare zi căpătă câteva cucuie zdravene la săniuş. Mama îl doctoriceşte şi tata vine şi-i zice cuvinte de laudă băiatului viteaz: „Aşa, băiatul tatei! Să fii dârz şi să nu care cumva să te văd bocind, că nu mai pupi tu de la mine ciocolată sau bomboane!” Tata e un om de treabă, vorbeşte cu fiul său ca şi cum nu i s-ar fi întâmplat nimic. Săracul copil! Nea Sitaru, vecinul nostru, ne vizitează toată iarna pentru a ne umple capul cu tot felul de prostii şi aiureli din mintea-i ramolită: „Eu, în tinereţile mele, am fost om cu stare şi cu judecată, aşa că nu-mi mai spune mie, Ghiţă, că ai învăţat mai multă carte ca mine!” „Se vede, Nea Sitaru!” spune tata plin de admiraţie.

Sună soneria. Mama ţipă să deschidă uşa cineva că ea are mâinile ocupate. Se duce bunica şi, după obiceiul ei, bagă-n casă orice prieten bun de cucuie cu frate-meu, servindu-l cu dulceţuri de ale ei, bune, cum spune ea, dar după părerea mea nu-s făcute decât ca să te indispună şi să-ţi strice apetitul. Bogdan, prietenul, nu se atinge de dulceaţă, fiindcă a mai avut odată această neinspirată experienţă, aşa că se mulţumeşte să-şi aştepte amicul care tocmai se îmbracă pentru a merge la săniuş cu imensa lui sanie pe care o târâie ca un zăpăcit prin zăpadă şi prin viscol, gata să-şi rupă gâtul.
Pe uşă intră sora mea cu un pisoi ascuns sub flanea. Bunica începe să strănute şi să lăcrimeze. De ce oare? Are alergie la pisici, încât când vede una aproape că nu mai are lacrimi. Surioara mea  ştie prea bine asta, dar afară e frig şi pisica a rugat-o s-o ia în casă, s-o încălzească… e de la sine înţeles.

Ninsoarea a încetat şi tata a plecat să se plimbe, plictisit fiind de aiurelile pe care Nea Sitaru nu încetează să le mai spună din gura-i fără dinţi, asemeni unei scoici bătrâne care, poate, în vremurile ei bune o fi produs vreo perlă, iar de atunci încoace nu mai produce nimic. Mama face o mâncare nemaipomenită, care degajă o mireasmă ce ne gâdilă nările. Masa e gata în mai puţin de cinci minute. Toţi suntem aliniaţi la locurile noastre, aşteptând cu nerăbdare să mâncăm. Mama ne-a umplut farfuriile cu supa aburindă pe care ne-am repezit să o sorbim la fel cum ar face nişte barbari. Mama se uită mulţumită la noi, nu înainte de a ne servi şi felul doi pe care îl devorăm cu atâta poftă, pentru ca, într-un târziu să primim şi deliciosul desert. Dar, vai! Un gând ne străbate minţile aburite de mirodeniile puse în mâncare: nu cumva a pus dulceaţă „de aia bună” în prăjitură? Farfurioarele aşteaptă prăjitura delicioasă. Sora mea, mai curajoasă, încearcă prima, luând pe vârful linguriţei o bucăţică, nu înainte de a se asigura că paharul cu apă este lângă ea, în caz de urgenţă. Închidem ochii, după un timp îi deschidem şi o surprindem pe sora noastră, egoista şi tirana, cum încearcă să sustragă din porţiile noastre câte o bucăţică, după ce şi-a devorat porţia ei. Frate-meu începe să ţipe de ciudă. Mama, speriată, întreabă nervoasă: „Ce ai copile?!” Sora mea îl ameninţă sugestiv, încât acesta amuţeşte, aşa că mama nu mai insistă şi-şi caută de treabă. Tocmai atunci intră tata şi nici nu apucă să răsufle că sărim cu toţii pe el să ne împartă bunătăţile aduse.

Spre seară, ştiţi, zilele iernii sunt scurte, întreaga familie se aşază la televizor, unde-şi găseşte (ne)liniştea, vizionând ştirile, ceva neinteresant pentru copii, unde un om chel şi cu ochelari discută de câteva minute o problemă parlamentară pe care tata o urmăreşte cu atenţie, în timp ce mama croşetează cufundată în gânduri care, după cum se vede pe chipul ei, o fac fericită. Bunica nu se lasă mai prejos şi-şi ia şi ea ceva de lucru, dar nu durează mult şi aţipeşte, înfofolită în pături, ca nu cumva „s-o tragă curentul la încheieturi” că apoi cade la pat şi face chin „acestor oameni cumsecade” – asta e vorba ei. Bunica visează ceva ce-o face să dea din buze asemeni unui iepure. Asta nu durează mult pentru că frate-meu sparge un bibelou în sufragerie şi opreşte visul plăcut al bunicii, făcând-o să sară cât colo şi să-şi scuipe-n sân până ce nu-i mai tremură oasele. Tata nu observă, iar mama se înroşeşte şi se ridică, îndreptându-se spre locul faptei. Distrugătorul se ascunde în şifonier, apoi, strecurându-se uşor, se furişează lângă cetatea protectoare, cu ziduri de zahăr şi ciocolată – tata. Mama strânge cioburile, se calmează şi uită repede. Totul devine calm, numai gura bunicii se mai aude bodogănind în somnu-i hipnotic.

E linişte, doar gerul iernii suflă la geamuri ameninţător, spunându-ne că ziua s-a sfârşit de mult timp, iar oamenii trebuie să doarmă, pentru a începe o nouă zi, odihniţi, ca să poată străbate prin viscolul aspru de afară. Fulgii zboară, nu  vor să se astâmpere, hârjonindu-se prin aerul îngheţat. Târziu, ne cuibărim în pat şi-l aşteptăm pe Moşul Ene ca să ne ducă departe, pe tărâmuri de vis, într-o altă fantezie de iarnă…