În umbră, pensula pictează
Imagini de lumini şi trupuri
De fum.
El, Luceafăr fără aripi,
De zbor, spre apus,
Şi ea, fluture,
Rătăcind pintre scântei;
La masa din valuri,
Se aşază, printre petale
Luceafărul.
Iar luna, cu ochi de fluture,
Prizonier printre scântei,
Ca un vârtej de flori furate,
Şi de pete de culoare,
Ascunse după pleoapă,
Surâde… lângă El!
Cu buzele arse de soare,
El sărută genele
Ca spicele de grâu
Şi soarbe curcubeul,
Ce se revarsă
Ca o cascadă pe valuri.
Ea zboară, atingând cu aripi
Inima Luceafărulu, a Lui!
Se coboară ceaţa,
Iar ochii vicleni
Ai primei stele
Fură inocenţa fluturelui,
A Ei!
Super… Chiar îmi place. 😀
Ai combinat o groază de elemente care nu se îmbină armonios nu au legătura unele cu altele şi care nu formează nici o imagine de ansamblu cititorului. Pe scurt: metafore chinuite, ieftine, triste, neinspirate, simple, de prost gust care nu impresionează absolut deloc. Asta nu e poezie, e bataie de joc.
Nu îmi place… nu se îmbină între ele… străduieşte-te mai mult… aici îs nişte cuvinte… puse unele lângă altele că să zici că ai făcut şi tu o poezie…