Actori: Dev Patel (Jamal), Freida Pinto (Lakita), Madhur Mittal (Salim)
Slumdog millionaire ese un film regizat de Danny Boyle, un film teribil de bun, premiat cu 8 premii Oscar, în care un tânăr din mahalaua Mumbaiului este pe cale să câştige potul cel mare la „Vrei sa fii miliardar?”. Nepăsător că emoţiile-i pot fi manipulate, la un anumit nivel, trăieşte o iubire imposibilă cu o prietenă din copilăria sa tulbure.
Uimitor de perspicace, tânărul Jamal Malik răspunde întrebărilor jocului, fapt pentru care este arestat de poliţie sub suspiciunea de fraudă. Acesta le povesteşte anumite pagini din copilaria sa petrecută pe străzile unde a cerşit, a fost chinuit si unde a dormit (alături de fratele său, Salim), evenimente din care sustrage răspunsurile întrebărilor. În final este eliberat, întrucât el se află la concurs pentru a-şi redescoperi iubirea demult pierdută, nu neapărat pentru spectacolul (ce a scos lumea pe străzi) sau pentru suma uriaşă (20 milioane de rupii, aproximativ 500.000 USD).
Deşi filmul nu spune mare lucru despre perioada pe care o traversăm, ne arată că arta are formele ei de a rezista vremurilor tulburi (suma enorma investită a meritat, filmul în sine câştigând, de fapt, potul cel mare prin numeroasele premii şi nominalizări la diverse festivaluri). Ceea ce ne arată cu adevărat filmul, este o altă latură a Indiei (despre care puţini ştiu), o ţară minunată, cu peisaje uluitoare, dar şi cu oameni fără locuinţe, cu mulţi copii orfani, flămânzi, nevoiţi să treacă prin orice pentru o sticlă de cola (trebuie să vedeţi una dintre scenele de impact din film pentru a înţelege pe deplin imaginea la care mă refer).
Pentru cunoscătorii Indiei imaginile nu mai înseamnă mare lucru, dar pentru mulţi dintre noi frumuseţea palatelor, a străzilor şi a peisajelor taie răsuflarea. Pe de altă parte, pe mulţi îi şochează faptul că sunt prea mulţi copii lipsiţi de adăpost, de hrană şi de bucuria primilor ani; o realitate tristă, pentru care filmul nu oferă nicio soluţie, însă ne face să reflectăm şi asupra greutăţilor, ceea ce nu cade prea bine la urechile celor ce trăiesc în lumea reală.
Trecerea de la povestea de dragoste dintre Jamal şi Lakita, la problemele lui Salim, la presiunea concursului şi depănarea poveştii copilăriei lor face ca filmul fie dinamic şi să menţină atenţia celui care priveşte, deşi, la un moment dat, firul narativ este uşor previzibil şi monoton. Efectele speciale nu sunt chiar aşa „speciale”, dar combinaţia ingenioasă a planurilor menţionate anterior face ca acest film să merite vizionarea (nu degeaba a luat 8 premii Oscar).
Mie mi-a plăcut filmul, vi-l recomand şi vouă şi totodată vă recomand (în caz că nu aţi meditat la asta încă) să priviţi dincolo micile disconforturi din viaţă şi să învăţaţi de la micii Jamal şi Salim ce înseamnă cu adevărat să fii necăjit.
OK. Filmul e de rahat, pentru că are o scenă cu rahat, în care personajul principal cade într-o groapă cu rahat, apoi merge – cu rahat pe el – ca să obțină un autograf. Filmul în sine e nerealist și pentru simplul fapt că a luat 8 oscaruri, nu înseamnă că e un film bun sau „teribil de bun”, cum zici tu. Ție ți se pare realistă faza cu tipul astă care știe atâtea chestii doar pentru că i s-au întâmplat? C’ mon! Dacă ți-a plăcut Danny Boyle, uită-te la Trainspotting.
JPro, you said it! M-am străduit să mă uit la film, nu am văzut decât jumatate din el şi am ajuns la concluzia că e cam slab.
Eu sincer nu cred că e un film de „rahat”. Nu l-am văzut, dar mi se pare o acuzaţie cam gravă să spui despre un film de Oscar aşa ceva. Ideea filmului nu cred că este că personajul principal e plin de rahat. Aşa ar vorbi un copil de 7 ani care nu ar reţine decât lucrul acesta. Filmul are un mesaj. Ok, scenele sunt trase de coadă, dar ideea e că India e prezentată într-o altă postură pe care mulţi au ignorat-o. De fapt nu numai a Indiei ci a lumii. Peste tot există copii în situaţiile menţionate în film. Aşa că mai meditează puţin înainte să faci filmul de „rahat”.