Am anihilat coşul de răchită sub puterea braţului împletit de muşchi abia daţi în copt şi cu cozile-n vânt, cu visele prea mult mestecate, am ieşit să cotrobăi lumea căci Înăuntru mi se părea plictisitor, aproape sufocant sau chiar înfricoşător. Din fiecare colţ mi se părea că mă privesc cu nesăbuită răutate chipuri fantasmagorice, care din zi în zi, îndrăznesc să mai parcurgă o treaptă şi să se îndepărteze de întunericul în care trăiau prin ignoranţă. Dar suficient cu sporovăiala, trebuie să ies.
Afară era o dimineaţă orbitoare, eternă. Dintre sutele de cărări, am ales-o, nesăbuita de mine, pe cea mai puţin bătătorită, căci mi se părea că acel pământ mirosind a prospeţime are să mă ducă să descopăr lumea şi mi-am propus să urmez paşii umbrei. Copacii uriaşi purtau pe umerii încârligaţi o cergă ţesută meticulos în atelierele primordiale. Pe jos, bucaţi de scoarţă, de sub care palizi ca nişte şerpi, ieşeau lujeri indolenţi. De prin aţele de verde, nişte flori galbene, sau poate portocalii, îşi scoteau sfioase căpşorul, reţinute parcă de timiditatea vârstei. Altele, se scăldau mândre în bătaia vreunei raze de soare care şi-a permis să treacă de scutul bine împletit ca-ntr-o coroană. Câte-o gâză cam negricioasă se legăna încoace şi-ncolo pe-un fir anemic de iarbă care se chinuia, dintr-un exces de orgoliu, să-şi menţină verticalitatea. M-am oprit pe ceea ce rămăsese din trupul unui copac bătrâncios, ridat de cercuri concentrice şi m-am bucurat de mângâierea soarelui lasandu-l să-mi inunde simţurile. Priveam cerul în care se reflecta verdele pădurii şi între timp îmi făceam unghiile cu petalele cele galbene lipite cu clei. Un miriapod aproape ilar tocmai îmi folosea piciorul ca punte şi îmi gâdila pielea albicioasă cu picioarele lui miniaturale aşa, ca o pedeapsă pentru obrăznicia de a-i bloca calea. Atentă fiind şi imaginându-mi că poate vietatea aceea are să se oprească şi să gesticuleze un avertisment, un con se izbi cu putere de creştetul capului amintindu-mi să văd şi întunericul din colţuri. Dar, cu prima rază de soare, noaptea îşi adună mantia sub care a ţinut totul învelind lumea în durere. Iar eu, cuprinsă în întunericul pietrificat până aproape de paroxism, m-am întors spre început şi am zărit un pâlc de lumină, ca o pupilă dilatată în crepuscul, în concavitatea ferestrei, ce se micşora pe măsură ce paşii mei se apropiau cu rapiditate, aparţinând unei case învălmăşite în ziare şi reviste mondene.
M-am aruncat orbeşte spre singurul fir de lumină rămas, căci aveam nevoie să scap de greutatea beznei numai bună de tăiat cu lancea şi am văzut Înăuntrul. Cu pieptul alb, pulsând frenetic şi agresiv, am putut vedea chipurile translucide din colţuri, care îmi zâmbeau acum eliberate de întuneric şi apropiindu-se de ego-ul meu de marmură. Ştiam că le-am cunoscut undeva din trecut. În alt colţ, aproape impacientat şi chircit, puteam simţi pneuma unui ou, amalgam de picături de viitor. Atunci m-am făcut mică, atât cât să încap prin gaura de şoarece, m-am întors, atât cât să închid cu o cheie de buzunar portiţa şi le-am invitat să şadă în patul meu, Înăuntru.
Comentarii recente