“Aici, la Bojdeuca lui Ion Creangă este împărăţia poveştilor; aici eu mă identific. Iar dacă vreau să mă reculeg, să dau ochii cu mine însumi, mă întâlnesc la Casa lui Ion Creangă.“ (Constantin Parascan)
Reporter: Ce loc ocupă Ion Creangă în viaţa dumneavoastră?
Constantin Parascan: Fundamental. Adesea m-am identificat cu destinul lui Creangă. Pentru mine, este ca şi cum Creangă m-a ales, Bojdeuca m-a ales, iar eu sunt acum slujitorul norocos, care a fost să fie să se ocupe de Bojdeucă. Terminând Facultatea de Litere la Iaşi, secţia română-italiană, fiind şef de promoţie, având cea mai mare medie şi fiind, atunci când am terminat, un singur loc în Iaşi, prin repartiţie, am luat Bojdeuca lui Ion Creangă şi am ajuns ca de treizeci şi şase de ani să-l slujesc pe Creangă, să slujesc casa lui. Bojdeuca a rămas iubirea mea statornică. Creangă a rămas iubirea statornică, aşa încât prima carte pe care am publicat-o a fost despre el – un album monografic Ion Creangă, apărut în 1979. Apoi, desigur, am scris mai multe cărţi, şase la număr până în prezent. Doctoratul mi l-am dat din viaţa şi opera lui Ion Creangă în anul 2000. Acum am publicat o nouă carte despre Bojdeuca din Ţicău. Aşa încât, iată ce loc ocupă marele povestitor în viaţa mea. De cinsprezece ani organizez un concurs naţional de poveşti care poartă numele lui Ion Creangă. Aici, la Bojdeuca lui Ion Creangă, este împărăţia poveştilor; aici eu mă identific cu ceea ce mă reprezintă; iar dacă vreau să mă reculeg, să dau ochii cu mine însumi, mă întâlnesc la casa lui Ion Creangă.
Reporter: Istorisiţi-ne despre Creangă, un preot rebel.
Constantin Parascan: Lucrurile sunt mult mai complicate decât le ştiu cititorii întâmplători ai vieţii sale. Toate acestea sunt relatate în cărţile mele. Eu am o carte specială, singura în literatura română despre viaţa de preot a lui Creangă, intitulată Preoţia lui Ion Creangă. El era un om născut şi nu făcut a fi scriitor. Era un om născut a fi altfel decât ceilalţi. Era un geniu din naştere. Era un om care trăia libertatea în sensul cel mai profund al acestui cuvânt, de aceea era imposibil să se supună întocmai unor încremeniri ale regulamentelor bisericeşti. El era un om ataşat slujbei de preot, de diacon, căci, de fapt, a fost diacon – o treaptă inferioară celei de preot. S-a înscris la Facultatea de Teologie, în anul 1860, odată cu înfiinţarea Universităţii din Iaşi şi trebuia să devină preot cu diplomă universitară, asta dacă secţia nu s-ar fi desfiinţat. Dar, între el şi ceilalţi colegi preoţi, mai ales autorităţile de atunci, de la ierarhi până la mitropolit, au existat mai multe conflicte, pentru că ei nu au fost de acord cu felul său de a fi. Lucrurile sunt simple oarecum, doar că ele s-au umflat şi s-au alterat în fel şi chip de-a lungul anilor în istoria literaturii. Creangă a fost preot în adevăratul sens al cuvântului. E drept, a mers şi la teatru, lucru neinterzis preoţilor; chiar el îi sfătuia pe colegii lui să meargă acolo şi să se convingă că se fac aceleaşi lucruri ca şi la Biserică – se cultivă morala curată, se cultivă frumosul, iubirea de patrie, de Dumnezeu, se cultivă lucrurile bune. Dar preoţii acelor vremuri considerau teatrul “lucrul dracului”. Creangă a continuat să se ducă. El nu dorea decât să-i aducă în timpurile vremii. Să fie moderni. Cum se întâmplă astăzi, că preotul poartă telefon mobil, conduce maşină, umblă pe internet, la fel şi Ion Creangă era avansat; citea reviste de teologie. De asemenea, a mai fost acuzat că şi-a tăiat părul, lucru nescris niciunde că ar fi interzis. Ba chiar în regulamente scria că preoţii nu trebuie să poarte păr, iar el a spus că vrea să respecte dogmele. Lui Creangă îi plăcea să meargă la vânătoare şi purta o armă de vânătoare, dar nu a împuşcat niciodată ciori. Rămâne fără soţie, în urma unei dispute cu un superior de-al său care se îndragosteşte de nevasta sa şi de aici toată ruina vieţii de preot. În plus, vorba sa înţepată, piezişă era un deranj pentru ceilalţi. Creangă a fost un geniu al cuvântului, iar asta îi irita pe mulţi. Asta nu înseamnă însă că Ion Creangă nu a fost un diacon adevărat, ci din contră. Insurgenţa sa conta într-o libertate pe care contemporanii săi nu au putut-o înţelege. El trăia într-un alt timp. Al nostru.
Reporter: Care este legătura dintre Creangă şi Junimea?
Constantin Parascan: Creangă a avut legături cu Junimea şi înainte de a se cunoaşte cu Mihai Eminescu. Nu a avut legături nu cu Junimea concret, ci cu membri ai Junimii. În primul rând, mentorul Junimii, Titu Maiorescu, i-a fost profesor la Şcoala Vasiliană Preparantală de la Trei Ierarhi. I-a fost profesor, l-a cunoscut după ce s-a clasat primul, Titu Maiorescu, însuşi, care era directorul şcolii, scrie lista premianţilor, apoi face ore de pedagogie cu acesta, căci Creangă era nelipsit la cursurile de sâmbătă şi duminică. Se cunoaşte cu Iacob Negruzzi, secretarul perpetuu al revistei “Convorbiri Literare”; cu el chiar a avut un diferend. Undeva l-a ironizat, când Iacob Negruzzi l-a rugat să-l voteze când va candida, spunând: ”Nu, noi votăm cu ai noştri”. Iacob Negruzzi l-a portretizat într-o poezie de-a lui mai lungă, care se chema Electorale, în care îi zice “părintele smântână”, poreclindu-l în fel şi chip, spunând că atunci când vorbea el se ridicau cu toţii. Creangă era un vorbitor excepţional. Putea să facă o atmosferă specială la Junimea. Dar relaţia dintre el şi societate s-a făcut cu adevărat prin Eminescu. A intrat acolo împreună cu Eminescu. Şi-a făcut debutul strălucit: cu cel mai mare poet şi cu o capodoperă – Soacra cu trei nurori. Din acel moment a fost adoptat de Junimea şi a devenit cel mai strălucitor şi seducător vorbitor al Junimii. Era aşteptat cu sufletul la gură acolo. Făcea spectacol. Când intra pe uşă, Vasile Pogor întreba: ”Creangă, ce ne-ai adus?”. Iar el întreba: “De pe uliţa mare sau de pe uliţa mică?”. ”Păi nu, că de pe uliţa mare” – adică să fie mai gogonată întâmplarea, mai picantă, mai cu priză la public. Junimea i-a convenit foarte mult pentru că era o societate liberă, o societate în care gluma era la ea acasă. ”Anecdota primează”. Prin urmare, cine avea o anecdotă era rege.
Reporter: Ce părere aveţi despre atacurile din partea contemporanilor săi: plagiatul?
Constantin Parascan: E o problemă foarte dureroasă, pe care eu am abordat-o în mai multe lucrări de-ale mele. Atacurile au fost nedrepte. Ion Creangă răspunde, dar o face exact în anii când el este foarte bolnav, începând din 1886-1887. Exact cei care-l acuzau pe Ion Creangă de plagiat, aceia plagiază din cărţile lui. Dar, ca în orice calomnie, într-o asemenea situaţie, adevărul iese la iveală din judecata posterităţii. Contemporanii nu ştiu exact, dar demonstraţia lui, ca răspuns la criticile şi calomniile aduse, mai ales de către un profesor universitar, Apop Florantin, este foarte clară.
Reporter: Este Creangă un culegător de texte sau un scriitor cult?
Constantin Parascan: Copii, Creangă este un scriitor de un rafinament la care foarte rar se poate ajunge. Mari critici şi istorici literari, teoreticieni din literatura românească şi nu numai, căci prima lucrare scrisă despre Creangă a fost elaborată de un profesor de la Universitatea din Sorbona, Jean Gautier, care şi-a dat de asemenea doctoratul cu o lucrare despre viaţa şi opera lui Ion Creangă, cu toţii arată că, de fapt, Creangă este un scriitor cu un rafinament cu totul şi cu totul extraordinar. Acolo sunt doar motivele, elementele de la care pleacă Creangă, dar eu demonstrez în teza mea de doctorat că Amintiri din copilărie, nu este nici măcar o operă autobiografică, ci o operă de ficţiune. De autoficţiune. Că există o identitate între autor-narator-personaj, asta este altceva. Dar Creangă este şi va rămâne un scriitor cult, o piesă de valoare a literaturii române.
Comentarii recente