O săptămână cât o vară (I)

Oare de ce uneori timpul trece atât de repede? Oare de ce clipele frumoase zboară precum gândul,  iar cele care pur şi simplu te îneacă în negura nopţii parcă nu vor să plece niciodată?  Întrebări retorice, cu aer nostalgic, pe care, inevitabil, ţi le pui de fiecare dată când o experienţă frumoasă s-a transformat în amintire… După o săptămâna de vis, la întoarcere, acestea au fost întrebările care au invadat autocarul, cu toate că ştiam foarte bine că odată şi odată trebuia să plecăm din acel loc magic şi să ne întoarcem la monotonia de zi cu zi din oraşul celor şapte coline. Dar haideţi să depăşim momentul regretelor şi nostalgia care ar putea părea unora siropoasă şi falsă şi să începem povestea celor şapte zile de tabără la Arieşeni. 

Am plecat într-o sâmbătă dimineaţa la ora cinci, după o noapte plină de nerăbdare. Toată ziua a plouat şi începutul nu părea să fie prea încurajator. În jumătate de zi am străbătut practic ţara, iar după vreo 12 ore de mers cu autocarul am ajuns în localitatea Arieşeni, în judeţul Alba, despre care nu ştiam mare lucru, decât că este un loc extraordinar, dacă ar fi fost să o credem pe cuvânt pe doamna profesoară, care mai fusese acolo cu mulţi ani în urmă. Prima zi, atât cât a mai rămas din ea, ne-am ocupat-o cu cazarea în tabără şi, mai ales, cu acomodarea, care, pentru unii dintre noi, mai pretenţioşi, a fost un pic mai dificilă.

Duminica nu a început prea promiţător. Munţii erau încă învăluiţi în nori deşi, ploaia nu se hotăra dacă să ne strice sau nu ziua. Dimineaţă am explorat împrejurimile, timp de vreo două ore. Arieşeniul este un sat mic, traversat de râul Arieş care se întâlneşte cu Cobleşul. Câteva case răsfirate pe dealuri, o şcoală, o bisericuţă albă, un cămin cultural, câteva pensiuni ridicate recent, o clădire antică în care convieţuiesc toate instituţiile statutului (primărie, jandarmerie, poştă etc), două trei magazine şi farmacii non-stop, cu program bine stabilit şi, în mijlocul lor, faimoasa tabără, în care am poposit noi timp de şapte zile. După-amiază, am hotărât să mergem la Cascada Vârciorog, obiectiv turistic aflat în zonă, situată la o altitudine 1090 m. Drumul până la cascadă este unul forestier, de vreo 4 km, pe care îi faci în două ore – două ore jumătate sau poate mai puţin dacă drumul este uscat. La aceştia, noi am mai adăugat încă vreo patru kilometri, mers pe şosea, de la tabără până la traseul propriu-zis.

Cascada are o înălţime de 15 m, fiind spectaculoasă mai ales datorită debitului mare. Ploaia ne-a urmărit până la cascadă. Vremea nu ţinea deloc cu noi şi o ploaie mocăneasca a început exact atunci când am ajuns la obiectivul turistic. Peisajul era, în schimb, mirific, oriunde priveai apa era principalul element. Am decis să ne întoarcem totuşi cât mai repede pentru a ajunge la cină. Am întârziat vreo jumătate de oră deoarece drumul era foarte alunecos.

În cea de a treia zi, luni, s-a făcut frumos. Ne-am propus să mergem la Pătrăhăiţeşti, cel mai izolat sat din Munţii Apuseni. Traseul are o lungime de vreo 5 km, cam o oră jumătate sau două. Este destul de lejer, cea mai mare parte fiind prin pădure, iar urcuşul este lent. Satul te surprinde prin liniştea lui. De acolo, de sus, poţi vedea munţii în splendoarea lor şi poţi asculta greierii acompaniaţi doar de vânt. În sat sunt două muzee interesante – de fapt, două case ale unor meşteri iscusiţi care confecţionează obiecte din lemn: căni, pahare, tot felul de obiecte casnice şi, cel mai important, instrumente de suflat. Am avut şi noi plăcerea să ascultăm sunetul de tulnic, pentru că tanti Paraschiva, soţia unuia dintre meşteri, îi primeşte cu multă ospitalitate pe turişti şi întotdeauna le cântă ceva ca să îşi aducă aminte de satul acesta uitat de lume. La o altă casă, am mâncat plăcinte cu brânză şi cu afine, făcute după tradiţia locului. Aproape că nu ne venea să mai plecăm, dar doamna profesoară a dat semnalul, ca de obicei, şi am pornit spre „casă”. Nu ştim dacă de vină a fost recitatul susţinut de tanti Paraschiva sau plăcintele cu brânză şi afine, dar până la tabără am ţinut-o toţi într-o cântare. Aşa se face că într-o seară de luni, în inima Apusenilor răsuna cu înflăcărare „Trandafiiiiir de la Moldova…”, iar câteva ore mai târziu, ritmurile nebune de dans ne-au cuprins pe toţi, având astfel ocazia să valorificăm antrenamentul primelor două trasee parcurse cu piciorul.

Cea de a patra zi a fost una obositoare, dar extrem de frumoasă şi de spectaculoasă. Obiectivele călătoriei noastre au fost: Muzeul Aurului de la Brad, Cetatea Deva, Castelul Huniazilor şi Peştera Urşilor. După o plecare la ora 09:30 şi după un drum cu autocarul, care ni s-a părut destul de lung după noaptea anterioară, am ajuns la Brad. Ghinion! Muzeul era închis pentru renovare, aşa că am mers mai departe. Pentru a ajunge la Cetatea Deva trebuia să urcăm cu telecabina, iar când am ajuns sus – surpriză! – cetatea era şi ea în renovare. Nu puteam decât să ne bucurăm că minunata noastră ţară a început în sfârşit să investească în obiectivele turistice, dar nu ne-am putut abţine să ne exprimăm indignarea – de ce tocmai acum, când am venit noi să le vizităm? Cu toate că nu am putut vizita cetatea, imaginea panoramică a oraşului Deva ne-a încântat privirea. Castelul Huniazilor sau Corvinilor, aflat în oraşul Hunedoara, a meritat însă toată oboseala şi drumul destul de lung cu autocarul. Am rămas plăcut surprinşi de dimensiunile clădirii, ridicate în secolul al XV-lea de către Iancu de Hunedoara, de frumuseţea interioarelor şi de istoria care se ascunde în spatele zidurilor. 

Când am menţionat sintagma „extrem de frumoasă şi de spectaculoasă”, m-am referit însă mai ales la ultimul obiectiv al zilei – Peştera Urşilor. Când un lucru pe care îl vizitezi este construit de mâna omului poate fi considerat frumos, nemaipomenit, dar parcă nu-ţi trezeşte aceeaşi emoţie ca atunci când explorezi ceva creat de natură. Omul, pentru a construi clădirea s-a folosit de alţi oameni, unii poate au murit pentru asta, în timp ce natura a făcut singură totul şi fără a produce durere sau sudoare. Peştera Urşilor este unul din principalele obiective turistice din Munţii Apuseni. Aceasta se află în judeţul Bihor, în apropierea localităţii Chişcău, comuna Pietroasa, la o altitudine de 482 m. Descoperită în 1975, peştera are o lungime totală de 1.5 km, fiind compusă din două mari părţi: galeria superioară pe care turiştii o pot vizita şi galeria inferioară, care este rezervată cercetărilor ştiinţifice. Este o peşteră spectaculoasă, plină de stalagmite şi stalactite. Unul dintre obiectivele importante este scheletul ursului de cavernă aflat în Sala Oaselor. Se spune că în urmă cu 15.000 de ani aceşti urşi ar fi trăit în peşteră dar, din cauza unui cutremur, au rămas blocaţi şi şi-au găsit aici sfârşitul. Impresionantă este şi formaţiunea numită sugestiv Sabia lui Damocles, alcătuită dintr-o stalactită şi o stalagmită, despre care se spune că se vor uni peste alte zeci de mii de ani, dat fiind faptul că stratul de calcar creşte cu un centimetru la 20 de ani.

 Cam acesta este „rezumatul” primelor patru zile petrecute în tabăra de la Arieşeni. În următorul articol vă voi prezenta aventurile noastre din ultimele zile, la fel de plăcute, petrecute în această zonă plină de obiective turistice care merită vizitate.