“Îţi spun că aproape am atins paradisul meu, căci paradisul altora e cu desăvârşire lipsit de importanţă pentru mine şi nu-l râvnesc Şi dacă paradisul meu, cel existenţial pentru mine e cel care distruge paradisul celorlalţi? Nu doresc absolutul, visele, bucuriile celorlalţi, dar totuşi mă consider îndreptăţit ca în dobândirea paradisului meu să nărui fericirea altora..”
Psihologia lui Heathcliff ar părea că se roteşte în jurul acestui citat. Ca şi Pământul ce se roteşte continuu în jurul Soarelui, care poate uneori ar vrea să se odihnească, să se elibereze de acelaşi curs impus de natură – o acţiune devenită involuntară. De mici suntem învăţaţi că sintagma “nu pot” nu există, cea plauzibilă fiind “nu vreau” . Uşor, uşor , încurajaţi de cei din apropierea noastră depăşim acel “nu pot”, transformat acum în “Mi-am dorit. Am reuşit.” Dar dacă lipsa acelor susţinători ne dezumanizează şi ajungem la stadiul de slujnici ai naturii şi asta ne readuce la începuturile fiinţei noastre unde instinctul e cel ce ne guvernează?
Instinctele lui Heathcliff sunt cele care primează. Lipsa părinţilor naturali îl aduce într-o familie înstărită, Earnshaw, unde beneficiază de toată atenţia din partea domnului casei. Ceilalţi doi copii din familie, Catherine şi Hindley îl privesc iniţial pe acest băieţel ca pe un intrus în viaţa lor, iar preferinţele pe care le arată domnul Earnshaw pentru acesta modelează atitudineaostilă a celor doi. Hindley nutreşte o adevărată repulsie, transformată într-o ură latentă, pentru acest străin care este atât de protejat de tatăl său. Pe de altă parte, Catherine nu ştie de care parte a graniţei să treacă; se află pe baricadă, indecisă. Plecarea lui Hindley la studii şi descoperirea unor activităţi comune cu Heathcliff o împing, însă, spre o direcţie concretă: prietenia cu Heathcliff. Moartea domnului Earnshaw aduce o dată cu ea altă nenorocire : aduce un Hindley schimbat – căsătorit, adept acum al unei uri demenţiale, al unei uri care vizează o singură persoană : Heathcliff. Atitudinea ostilă a lui Hindley, scăpată de sub control, începe însă se reverse şi asupra celor din jur. El îl reneagă pe Heathcliff şi-l trimite la un loc cu servitorii, supunâdu-l muncii de rândaş. Această întorsătură este benefică însă pentru relaţia dintre Catherine şi pseudo-servitor, care evoluează de la o prietenie dezinteresată la o iubire profundă, reciprocă. Clipele pe care le petrec singuri, în vecinătăţi, împrospătează legătură dintre ei şi dau un aer de libertate, de dedicare totală. Tot aceste clipe aduc însă şi întâlnirea cu familia Linton, respectiv cu Edgar şi Issabella, doi copii cu o situaţie demnă de admirat. Confortul căminului, educaţia remarcabilă, manierele, civilizaţia acestora sunt ca un magnet pentru Catherine care a aspirat în tăcere la o astfel de viaţă. La rândul său, Edgar se simte atras de această domnişoară, atât de enigmatică şi boemă şi o cere în căsătorie.
“Îmi place tot atât de puţin să mă mărit cu Edgar Linton, cât să fiu în cer şi dacă păcătosul din odaia aceea nu l-ar fi adus pe Heathcliff în halul în care se află, nici prin gând nu mi-ar fi trecut s-o fac. Acum însă, dacă m-aş mărita cu Heathcliff, m-aş simţi degradată, aşa că el nu va şti niciodată cât îl iubesc, nu pentru că-i frumos, Nelly, ci pentru că el e mai mult eu însămi decât sunt eu – eu însămi. Nu ştiu din ce sunt plămădite sufletele noastre, dar ştiu că al lui şi al meu sunt la fel, iar între al lui Linton şi al meu e o deosebire ca între o rază de lună şi un fulger, sau între gheaţă şi foc.”
Mărturisirea pe care o face Catherine lui Nelly, auzită însă şi de Heathcliff stârneşte un puternic conflict interior şi determină părăsirea de către acesta a reşedinţei Wuthering Heights. Heathcliff dispare, aducând disperarea lui Catherine la paroxism şi îmbolnăvind-o. Abia ieşită din convalescenţă ea este schimbată. Apatică, lipsită de vitalitate hotăraşte să se căsătorească cu Edgar Linton. Nu-şi mai doreşte o viaţă cu stări extreme, ieşită din tipar, se mulţumeşte cu tipicul unei căsătorii engleze, din secolul al XVIII-lea.
Un câine izgonit de toţi de cei jur, oameni şi animale laolaltă, găseşte un stăpân care pare că-l place şi îl protejează. Acesta alină, echilibrează toată frustrarea, sentimentele de repulsie pentru atitudinile celor din jur; îl face pe acest animal să-şi dorească să fie bun şi demn măcar pentru acel prieten. Dar ce se întâmplă dacă şi acel salvator îl desconsideră, îl trădează, începe să-l izgonească? Se întoarce cu coada între picioare şi pleacă? Îşi muşcă stăpânul? Ce face?
Câinele doreşte să muşte încă. Heathcliff se întoarce complet diferit, cu un plan de răzbunare, înnebunit de dorinţa de a se revanşa. Începe, alături de Catherine, o luptă puternică în care arma este dragostea lor nebunească, o dragoste distructivă. Principalele victime sunt Edgar şi Issabella, care a căzut în plasa lui Heathcliff. Triunghiul amoros Linton – Catherine – Heathcliff se rupe cu moartea lui Catherine, însă renaşte într-un alt triunghi, reconstruit intenţionat de Heathcliff – Linton (fiul lui Heathcliff şi al Issabellei) – Cathy (fiica lui Edgar şi a lui Catherine) – Hareton (fiul lui Hindley şi a soţiei sale). Trecutul se repetă, însă protagoniştii sunt mult mai umani, mai puţin violenţi, mai raţionali. Căsătoria lui Cathy cuLinton îi aduce lui Heathcliff premiul mult dorit : întreaga avere atât a familiei Earnshaw, cât şi a familei Linton. Hareton, un nou Heathcliff, dar mult mai receptibil la sentimentele umane, se răzvrăteşte împreună cu Cathy împotriva lui Heathcliff. Moartea lui Linton aduce o doză de optimism în privinţa legăturii dintre Hareton şi Cathy care sunt la începutul unei poveşti de iubire. Iar Heathcliff… Heathcliff continuă să înfioare.
“Am închis fereastra, i-am pieptănat părul negru şi lung de pe frunte, am încercat să-i închid ochii şi să sting, dacă mi-ar fi stat cu putinţă, înainte de a o mai vedea şi altcineva… acea privire îngrozitoare, ca vie, de triumf. Dar ochii n-au vrut să se închidă. Păreau că rânjesc, că-şi bat joc de încercările mele, iar buzele lui desfăcute şi dinţii albi, ascuţiţi, rânjeau ei!”
La răscruce de vânturi, singurul roman a lui Emily Bronte, a avut asupra mea un efect revelator. Mitul iubirii perfecte, sădit în noi de când suntem copii, iubire prin care fiinţa noastră tinde spre absolut. Fericirea absolută a început uşor să se destrame. Oameni ce se iubesc reciproc şi nu sunt fericiţi? Heathcliff şi Catherine, doi oameni ce aleg să se războiască cu dragostea lor, sunt sortiţi unei iubiri distructive ce-i duce spre pierire… o moarte morală şi spirituală. Cât despre Heathcliff, pe el l-am compătimit de la începutul romanului, iar schimbarea lui, indusă, cred eu, m-a făcut să-l scuz până la un anumit punct. Cum poţi rămâne, însă, fidel unui personaj pe care l-ai îndrăgit dar care a devenit o brută, un primat pentru care doar paradisul său e cel ce contează? Ştiu, e o lectură subiectivă şi poate, pe alocuri, prea inocentă, însă acesta e poate farmecul romanului lui Emily Bronte – o inocenţă şi o naivitate pe care astăzi le-am pierdut în prea multă filosofie.
Comentarii recente