O săptămână cât o vară (II)

A trecut deja suficient timp, dar aminitrea e încă vie… Aşa că voi încerca să vă descriu atmosfera ultimelor trei zile petrecute în Ţara Moţilor. Pentru a fi în concordanţă cu prima parte şi, mai ales, pentru a nu sfârşi nostalgic, voi începe cu… plecarea din Arieşeni. Aşadar, am plecat vineri, în ultima zi, pe la 11:00, după o seară incendiară, la propriu, dacă ar fi să ne referim la focul de tabără în jurul căruia am petrecut până târziu, în sunet de cântece adolescentine şi miros de brad. În drum spre iaşi am făcut câteva opriri opriri, ultima fiind la Lacul Roşu, o zonă foarte frumoasă şi interesantă, dar insuficient de mediatizată. De ce? nu ştiu, poate că pe români nu-i interesează cu adevărat să îşi promoveze valorile turistice aşa cum ar trebui…
 
În jurul orei 23:00 am ajuns în capitala Moldovei. Când vii din vacanţă ai un sentiment foarte ciudat. Este un fel de tristeţe care se amestecă într-un mod ciudat cu fericirea, rezultând o combinaţie care te mai amăgeşte câteva zile ţinându-te într-o reverie siropoasă.

Haideţi să dăm timpul înapoi şi să revenim la ziua de miercuri, una în care muntele şi-a dovedit adevărata valoare, reuşind să ne stoarcă pe toţi de puteri. Obiectivul nostru a fost acela de a merge pe jos din Arieşeni până la Peştera Scărişoara. Iniţial nimeni nu ne dădea nici o şansă – traseul pe jos era de 4 ore si jumatate si destul de greu pentru ca presupunea urscusul pe doi versanti ai „dealului” cum senin il numesc localnicii care ne zâmbeau admirativ când ne spuneau că la Scărişoara se ajunge „iute, că-i colo, peste deal”. Pentru cei care nu rezistă experienţei muntelui, există un traseu secundar în care se merge cu maşina până într-un sat (nu mai ţin minte numele, Gârda parcă) iar de acolo mai este cam vreo oră jumătate de urcuş pe jos. La dus, drumul a fost cu adevărat încântător. Nu ştiam ce ne va aştepta la întoarcere. Ajunşi unde ne-am propus, am luat prânzul, iar apoi bine îmbrăcaţi ne-am îndreptat spre peştera cu cel mai mare volum de gheaţă din lume.

Pentru a ajunge în încăperea unică a peşterii, cu o lungime de 700 m, trebuie să cobori circa 48 m sub pământ. Temperatura medie este de circa 0° C, menţinând astfel gheţarul într-o continuă dinamică. Umezeala este atât de mare, încât dacă priveşti la lumina unui reflector poţi vedea particulele de apă plutind în aer, iar în fotografiile făcute parcă ninge ca într-un peisaj de poveste. Vizita durează în jur de 15-20 de minute, dar aceste clipe sunt extraordinare deoarece când vezi atâta gheaţă îţi imaginezi că eşti în altă era. După vizită am mai stat să ne odihnim, iar în acest timp doamnei profesoare  i-a venit o idee: să estimăm fiecare după priceperea lui cam pe la ce oră vom ajunge în tabără. Fiecare şi-a dat cu părerea, unii mai optimişti, alţii mai pesimişti, însă numai o singură persoană a câştigat. După un traseu care la întoarcere ni s-a părut de 10 ori mai lung, datorită dificultăţii, am ajuns la timp pentru cina şi astfel s-a încheiat cea mai adevărată zi de munte. 

Ziua de joi a fost una a vizitelor cu autocarul. Am plecat de dimineaţă pentru a reuşi să ajungem înapoi la tabără înainte de prânz. Primul obiectiv a fost Casa Memorială Avram Iancu. Casa se află în judeţul  Alba comuna Avram Iancu. Acesta este locul în care a copilărit fondatorul Revoluţiei de la 1848. Casa este mică, tipică pentru zona aceasta a ţării. Lângă ea a fost construit un muzeu care la demisol adăposteşte numeroase obiecte ţătăneşti – un adevărat tezaur popular.

După muzeu, ne-am îndreptat spre Cascada Pişoaia, una cu un debit nu foarte mare, dar extrem de spectaculoasă deoarece, datorită înălţimii (aproximativ 50 de metri), până să ajungă jos, apa se transformă în vapori. Am făcut poze, ne-am bucurat de peisaj şi am plecat spre „casă” pentru a ajunge la masă în timp util. În drum spre tabără am văzut şi baza Dealului cu melci, un fenomen al naturii foarte interesant constând într-o serie de formaţiuni stâncoase în care se pot vedea încrustate foarte multe cochilii de melci. Ultima oprire a fost la Mănăstirea Sfântul Ilie, o adevărată oază de linişte în mijlocul munţilor.

Seara, cei de la tabără ne-au pregătit un mare foc de tabără de care ne-am bucurat până la ultima scânteie, punându-ne în valoare întregul repertoriu de melodii, pe care îl exersasem în zilele anterioare pe potecile de munte.

Şi astfel s-a încheiat o săptămână de vis în Ţara Moţilor, un ţinut parcă separat de lumea actuală, de monotonia şi stresul vieţii de zi cu zi. Nu ştiu ce aş mai putea spune decât… Mergeţi în Apuseni pentru că nu veţi regreta.