Plecat în UE

“I remember when
  I remember, when I lost my mind
  There was something so pleasant about that face
  Even your emotions had an echo
  In so much space” ( Crazy – Ray Lamontagne)

Întunericul începutului este spart de strigătul unei chitări nevăzute, cortina se dă la o parte sfioasă, bezna din ochi se risipeşte într-o masă dreptunghiulară, într-un zâmbet naiv al unui domn cu cămaşa portocalie ascunsă după o vestă în carouri, zâmbet naiv care prinde conturul mândriei când vocea din spatele scenei răbufneşte: ”Does make me crazy”.

“Toate conferinţele trebuie să aibă loc la o masă rotundă. Ne pare rău dar masa dumneavoastră este dreptunghilară. Va trebui să-i retezăm colţurile.” (Diplomatul principal)

O poveste care se conturează pas cu pas într-o notă amuzantă, dar înfiptă într-un substrat tragic, pe fundamentul unei familii a cărei unitate zace atârnată de firul banalităţii, al rutinei, al unui set de norme şi reguli respectate cu stricteţe de toţi membrii, fir care începe să-şi piardă iţele. Masa, obiect de decor, devine simbol al acestei unităţi familiale, al integrităţii şi al normelor după care funcţionează familia şi care, prin convertirea la rotunjime, îşi pierde echilibrul interior, obligată fiind să încapă într-un pat al lui Procust european, pentru care îi sunt amputate colţurile, convertindu-se, implicit, la un stil de viaţă dictat de birocraţi care semnează legi în spatele uşilor închise.

Plecat în U.E – scenariu absurd, după o idee de Slawomir Mrozek, în regia Antonellei Cornici – vine ca o ironie la adresa Uniunii Europene ca şi concept, la adresa proiectului constituţional; un plan pentru o Europă mai centralizată, mai inegală şi mai nedemocratică, în care controlul oamenilor de rând este transferat în şi mai mare parte elitelor politice, care îşi asumă indirect rolul de demiurg în universul realităţii noastre. Şi totul este la adresa naivităţii, ca trăsătură generică a poporului român, reprezentată simbolic prin familia obişnuită, cu un nivel de trai scăzut, la adresa terminologiei europene sub pelerina căreia se ascund mizeriile şi făcătoriile din clasa politică actuală. Debordând de banalitate verbală şi narativă care pune în evidenţă realităţile familiale şi umane, armonia căminului este spartă de apariţia forţată a diplomaţilor plini de o falsă emfază care rostesc răspicat că sunt acolo pentru o problemă de interes “internaţional, chiar mondial”. Lipsiţi de perspectivă, agăţându-se cu orice preţ de-o idee salvatoare, membrii familiei se văd nevoiţi să accepte hotărârea absurdă, în interes european, ca graniţa să treacă chiar prin mijlocul casei lor. De asemenea, tot în interes european, făuritorii de la UE s-au gândit să intre în Cartea Recordurilor cu tone de reglementări printre care se află şi cea care prevede că bananele nu vor trebui să depăşească 14 cm lungime si 27 mm grosime, cu excepţia celor produse în Madeira, Azore, Creta şi Laconia, care pot fi mai mici.

Asistăm, aşadar, la o poveste poate pe alocuri comică, dar în substanţa sa tragică. Imaginaţi-vă cum ar fi să vrei să mergi din dormitor în bucătărie şi să prezinţi paşaportul, să doreşti să uzi florile şi să te percheziţioneze cineva pentru că apa pare suspectă, să-ţi fie numărate găluştele pe care le mănânci, îngânând cu naivitate: “până acum găluştele noastre erau nişte găluşte obişnuite… acum sunt găluşte istorice”. Cum ar fi să asişti la spectacolul destrămării familiei, drama prin care trece tatăl, interpretat cu măiestrie de Theodor Ivan, un personaj care se agaţă de-o utopie pentru a se salva din mocirla mediocrităţii şi atribuie sensului său “o însemnătate istorică”: “când mă gândesc că am trăit atâţia ani fără un sens istoric… ani irosiţi”. Dar visul său moare, căci trăieşte dezamăgirea în ambele părţi ale graniţei, pentru că samânţa dezgustului şi a singurătăţii i-a fost prea adânc înfiptă în suflet. Rămas singur – unii au ales să treacă de partea cealaltă, iar restul au murit încercând să reziste – finalul îl aduce la o răscruce de drumuri cu însemnele: “Alege să fii ca ei” sau “Mori”. De altfel, este momentul când obrajii se relaxează, grimasele din jurul ochilor pier, interiorul tău pare prins cu o sârmă ghimpată şi cineva tot mai strânge, încerci să-ţi înghiţi nodul din gât… ştiind că sfârşitul nu poate fi decât unul.

O sală umplută până la refuz. De râsete, de emoţii, de fascinaţie. E unul din spectacolele la care şi pentru a treia oară te laşi udat cu apă de Erik si Ala, e unul din spectacolele la care râzi, la care respiri pe nerăsuflate, la care îţi dau lacrimile fără să vrei. E un spectacol jucat de “aproape actori” profesionişti, o poveste care te zdruncină bine, un motiv care te obligă să meditezi asupra problemei. E unul din spectacolele care zboară prin ochii tăi ca o iluzie… o iluzie care, atunci când cortina se lasă şi te ridici de pe scaun, îţi doreşti să nu se fi terminat.