Sfârşesc cu începutul

Încerc să cobor în început de iunie, pe razele unui alai care mă lasă să fiu aşa cum vreau eu. E un soare blând care ştie să mă aline exact când am nevoie.

Şi îl simt… atât de cald, atât de al meu, atât de acolo când vreau eu! O să-mi spui, suflete: “Egoisto!”. Da, e egoism pur, infantil, presărat printre picăturile de rouă care mi-au parcurs chipul până în colţul gurii. Să fie rouă? Să fie lacrimi? Tu ştii că eu am plâns? Da da, eu am făcut asta! Dar am plâns atât cât să ştiu doar eu cu mine şi am vrut să ţin minte totul atât cât să uit şi totuşi mi-am adus aminte. Dar trece? Întrebare sau nu, am încredere şi spun că trece, iar asta pentru că ştiu că e aşa cum ştiu eu, ce ştii tu e din altă lume.

Am fost şi-n lumea ta. Da… ce de flori, ce de zâmbete de copii, câtă lumina … dar unde e soarele? Tu nu ştii, dar a apus de mult… Fă-l să răsară! Ah, auzi? Simţi? E parfumul tău şi cântă melodia ta; pentru ce să vreau să mai fii prezent? Dar să continui… Vorbeam de lumea ta… Smuls din poveşti cu zâne şi Feţi-Frumoşi pe cai albi, ştii? Hai spune că ştii, sunt exact cum visam eu, trebuie să ştii! Dar spulberi tot… uite cum atingi, cum doar spui şi se sfărâmă totul… Simţi? E praf sub picioarele tale sau sunt ale mele? Unde eşti tu şi cine sunt eu? Unde sunt eu şi ce ai fost tu? Îţi voi spune doar că întind mână şi ating cu degetele iarbă crudă… crudă ca şi tine de altfel. Şi tresar. Mă uit în jur. Sunt eu şi universul la picioarele mele. Iar verde şi iar apă şi nu mai încetează. Amintirea – despre ea vorbesc. N-ai făcut la literatură. Minţi! Ai făcut în viaţă! Dar de ce ai spune adevărul când e atât de uşor să minţi? Scurt, concis, pe loc sau gândit, şi, în plus înfrumusetezi cuvintele. Le faci aşa cum ştii tu, frumoase, profunde, pentru mine, pentru că ştii că aştept, ştii că păşesc colorat şi totuşi stau pe loc. Aceeaşi urmă în fiecare secundă, în fiecare minut. Nu ştiu dacă mai ajung la ore azi.

E urma de la talpa mea. Dar mă întind… e prea mult pentru mine şi de atâta greutate îmi plec capul uşor şi aştept să mă ridice cineva; tu, el, ea, voi… cineva, dar să fie repede. Şi mă uit la cer, nu credeam că-l mai văd, dar uite ce albastru-i şi ce senin şi totuşi ce întunecat! Nu, e imposibil; sunt iluzii optice şi halucinaţii pierdute cu ceva timp în urmă, o zi de 13 cred. Da! În martie chiar. Ningea… Ştii că ningea? Eu ştiu şi ştiu asta din cioburile care îmi taie mâna de fiecare data când încerc să reconstruiesc amintirea sau să o arunc, nu ştiu exact cauza. Iar melodia şi parfumul şi versurile: TOT! Dar am o cutie, o cutie cu un lacăt mic, aşa ca mine; te închid acolo şi jur că nu-ţi mai dau drumul. Te las să te transformi în praf; în praful care s-a ales de tot, măcar să fii mulţumit.

Continui să cobor şi mă aşez pe bancă. Exact! Banca aceea era mereu liberă şi mereu dispusă să spună “încă o dată, dar pentru ultima oară”. Şi uite aşa, petală după petală, picătură după picătură, trecea încă o data şi pierdeai din nou şi nu era ultima oară. Dar ţi-am reamintit de petale şi uit de trandafir. E acolo unde l-ai lăsat. În vaza de cristal stă trandafirul roşu pe care l-am primit fictiv, virtual, feeric, oricum şi oriunde numai în mâinile-mi aprinse nu.

O să mai ningă şi o să fie din nou 13 şi eu n-o să mai fiu acolo. Nu acolo. Mă voi închide şi eu în cutie, tu deja vei fi pierdut; sau dacă nu, mă urc în podul casei şi stau acolo până încetează totul şi mă asigur că nu o să mă găseşti. Îţi jur! Şi totuşi mai e ceva – aş putea să stau şi să aştept şi să nu mă ascund şi să sper. Doar puţin, din nou, atât cât să uit repede dacă strici totul. Dar nu mai vorbesc, nu mai scriu şi nu mai merg. Mă opresc aici, pe bancă. Aştept să pleci sau să vii, nici tu nu ştii, nici eu nu ştiu. Cine ar şti?

Şi mă opresc în început de iunie, pe razele unui alai care mă lasă să fiu aşa cum vreau eu, un soare blând care ştie să mă aline exact când am nevoie. Vezi? Sfârşesc cu începutul…