Lorelei…

Încep cu gânduri subiective înecate în trăiri proprii şi risc, poate, să te dezamăgesc pe tine, cititorule, dorind probabil să afli întocmai, cu ochi obiectiv, povestea ei… Lorelei. Îţi transmit câte puţin ca să simţi mai apoi împunsătura literelor atunci când străbaţi rândurile.

Lorelei de Ionel Teodoreanu. E tot ce-mi trebuie scris în faţa ochilor târzii ca să încep să-ţi descriu povestea scăldată-n sentimente de tristeţe şi surda apăsare a unei copile, mai târziu maturizată de iubire. O iubire sfâşietoare, un cuplu primordial în trăirile nocturne ale unui lector însetat de inocenţă.

„O fată care vorbea tare cu vrăbiile în luna cireşelor şi râdea cu dinţi proaspeţi.” Aşa este prezentată Lucia Novleanu, „fetiţa cu ochi negri, parcă într-adevăr adusă de barză din vântul şi vigoarea unei năprasnice primăveri”, micuţa Luli-Boy. La o vârstă fragedă intră în casa celei care avea să-i devină confidentă şi prietenă loială, Gabriela. Gabriela, alintată Gabico, cea care îşi oprea privirile contemplând frumuseţea lui Luli-Boy; frumuseţea de cuvinte, frumuseţea feţei, frumuseţea rochiilor fluturânde, frumuseţea unui suflet care avea să reuşească să guste din iubire când copilaria abia i se terminase. Viaţa le desparte – Gabico pleacă cu studiile la Bucureşti, iar Luli îşi continuă visările pe aceleaşi meleaguri gălăţene – pentru a le readuce împreună, pentru a se privi într-un târziu cu admiraţie şi totuşi ascuns, lăsând loc doar senzaţiei de vis şi unor fluturi alb, călători pe rând, în stomacul celor două, semn cum că se-nfiripă dragostea. Cel care întregeşte povestea de iubire este Catul Bogdan. Începutul constă în jocul de priviri al celor doi, Catul şi Luli, la o fereastră de tren.

„Râsese, plânsese, plecase. Cum trecuseră pe la ferestre soarele, copacii, stâlpii, rândunelele, ziua, apoi înserarea, apoi noaptea, luna, luna teilor înfloriţi…

Numai parfumul teilor nu mai pleca.

Din câte fire se-mpletise întamplarea? Nu mai ştia.

Se numea Luli… Nici nu-şi mai amintea bine obrazul ei.”

Între timp, destinul îi scoate în cale privirile aceluiaşi scriitor din tren şi Gabrielei, priviri care o fac să simta iubirea pentru prima dată, adevărată. Începe astfel poteca ce duce către aceeaşi căsuţă veche, chiar dacă porneşte de la doi tei tineri cu acelaşi parfum ispititor şi duce către un stejar bătrân. Cu mişcări ascunse, Luli şi Catul Bogdan îşi împreunează mâinile într-o trăsură şi hotărăsc să–şi unească destinele. Se refugiază la Iaşi, timp de un an de zile călătorind în lumea întreagă. Gabico încearcă să îngroape undeva departe ceea ce ar fi putut simţi pentru soţul confidentei sale de vis, iar Nathan se îngroapă în singurătate simţind lipsa celor pe care îi preţuia. Pare-se că am omis să vi-l prezint pe Nathan Sabbetai, cel care nu ar fi îndrăznit niciodată să trădeze încrederea tovarăşului său, Catul Bogdan. Îi era sprijin în tot ce făcea şi întreaga carieră avea la bază grija ce i-o purta Nathan bunului său prieten.

Totul este brodat cu fir de iubire curată, dusă spre adoraţie, într-o lume în care nici nu-ndrăzneşti să te gândeşti la trăiri negative de teamă să nu risipeşti totul. O carte ale cărei cuvinte te fac să-ţi doreşti să fii Luli şi să fii iubită ca ea, să te scalzi în rochiile-i din Paris, Spania, Turcia sau oricare alt loc care i-a ocrotit iubirea. Ţi-am spus de ce „Lorelei”? Luli-Boy scria, pe ascuns, scăldată-n iarba verde sub căldura lunii şi privirea stelelor. Scuipa cuvinte care aveau culoare de iarbă şi flori, aşa spunea o Luli-Boy din viaţa mea. Gabico o denumise Lorelei, avea să fie numele ei de scriitoare…nu a mai apucat, poate îţi spun şi de ce.

Trăia la un moment dat mai mult singură decât în doi, iubea într-atât încât se sacrifica şi îşi dorea să-l vadă pe el împlinit, scriind… iar ea se retrăgea în cameră şi aduna melancolii din fiecare anotimp. Cu timpul, simţea că succesul lui ca scriitor le presoară peste iubire silabe de admiraţie aruncate de femeile care îl citeau şi îi iubeau scrisul. Catul Bogdan răsufla mândru când un mic accent de gelozie punea stăpânire pe Luli. Ea i-a facut chiar şi-o farsă. „M-ai botezat odată Lorelei. S-o facem să trăiască. […] Dar stăpânul meu iubit? Mă va trăda cu mine însămi devenită Lorelei?…” Sunt rândurile scrise către Gabico, împărtăşindu-i ceea ce făcuse. Nu se gândise, însă, că acele cuvinte ar putea stârni în mintea Sultanului de Argint valuri de mare din ce în ce mai înspumate. Povestea se încâlceşte în fire şi Lorelei se transformă în imaginaţia lui Catul Bogdan în Gabriela. Destinul îi rezervă lui Luli o călătorie din care nu mai avea sa se întoarcă.

E impresionant să stai în noapte şi să te trezesti cu faţa schimonosită de mirare şi intrigă cauzată de moartea unui tei abia înflorit, a unui fluture abia deprins cu zborul… şi îţi spui, neputincios: „Nu credeam că în zece minute se poate muri.” Te trezeşti la sfârşit cu un nod puternic în gât şi poruncindu-ţi să nu verşi vreo lacrimă văzând că personajele pe care ai început să le iubeşti dispar fără întoarcere.

„Aceeaşi tei înfloriţi care spuseseră bună dimineaţa vieţii lui spuneau acum în cor ceresc: noapte bună.” Te-a iubit, Luli-Boy…