Trezeşte-mă când se termină toamna…

Aer cald şi totodată rece, umed cu răsuflari uscate, tandru în miezul zilei şi sălbatic în lupta nopţii. Domnişorul care luminează cerul începe să fie timid şi cedează sub privirile cochete ale norilor flămânzi care râvnesc la căldură şi lumină multă, care înghit şi eliberează întunericul apatic, presoară apă pe pământ şi amestecă praful zilei cu un oftat pierdut în nu ştiu câte după-amiezi.

Şi mă trezesc aşa, pierdută, cu o privire-n cer şi alta piezişă străfulgerând pământul… Îmi fac umbrelă din frunze şi aştept rebela să vină la mine. Chem apa,apa din cer, să-şi deschidă sufletul peste mine şi să toarne, să toarne şi să toarne până degetele-mi plutesc în pământ jilav… până mi se-ncreţesc de furie şi imploră căldură. Le dau rece şi ploaie şi vânt. Şi atunci… despachetez memorii şi le sortez pe fiecare după simţire: tu eşti bună, la tine doare, la tine zâmbet, tu lumină, asta obscur, aici cântec … iar aici strigăt camuflat în noapte albă. Dar încă nu-i noapte… mă gândesc la un albastru naiv care mi-a scăldat dimineţile, la un soare blond şi la orele pierdute în acel orologiu stricat care mi-a măsurat fiecare pas şi fiecare zâmbet din miezul verii. Orologiu rămas în urmă ca să-mi prelungească mie zâmbetul. Dar ea… ea învinge. Îşi ocupă tronul şi noi, umili, alergăm în apa de la picoarele ei… printre frunze deja ruginite de la umezeala-i caldă, printre solemnii lemnului, prin ochiurile limpezi care au împroşcat asfaltul… peste tot îi simţi prezenţa. Îşi încalţă pantofii cu tocuri de melancolie şi îi auzi tropăitul în întreg ţinutul. Iar dacă simţi o adiere firavă nu e nici mai mult, nici mai puţin decât un alt sclav de-al ei menit să foşnească amintiri, din sufletul ei, al vostru, din orice are un trecut şi plănuieşte un viitor.

Broderia de frunze acoperă pământul şi se piteşte tăcută sub picioarele mele. Zâmbesc larg şi răspândesc lumina-n întuneric. Îmi arunc gândurile cu ceva timp înainte şi reuşesc să sustrag întâmplări ce vor fi. Le chem înapoi şi respir încântată. O să fie frumos şi când se termină… şi ca să nu se simtă singură o s-o ţin de mână. O s-o scutesc de a respira greu şi câteodată prea puternic. O ajut să îmbrace totul într-o răcoare caldă şi astfel toţi o vor ţine minte. Să-i poleiască pe toţi cu vârfuri de ploaie şi cu arome veştezi, să le foşnească gândurile şi să le îngroape coşmarurile. Să le îmbrace ziua în culori palide, dar vii… şi să le trimită noapte-nvelită în colţuri de stele. Toţi or să spună: „Ce frumoasă a fost toamna asta…„

Şi acum… o să-ţi spun că am văzut totul într-un vis. Aşa că singurul lucru pe care ţi-l cer e să mă trezeşti doar atunci când se termină toamna.