Axis mundi

Asta a văzut el în mine, inspectându-mă, se uita la mine cum stau întinsă pe canapea, aruncată acolo, cu un cearceaf care-mi acoperea sumar pielea. Şi parcă mi-e lene şi să clipesc, sau poate scârbă, stau acolo cu  timpul într-o palmă şi simţirea în cealaltă şi palmele mele sunt aruncate…

Mă vedeam pe mine goală, tranşată de braţele acelei apatii şi apoi, rest cu rest, aruncată în spectacolul vieţii care se juca pe o scenă mâloasă şi unsuroasă. Puteam vedea cu ochiul liber calitatea actorilor, care se chinuiau să-şi joace rolul, fără măcar să-şi dea seama că teatrul acesta nu-i pentru ei, că rolul nu li  se potriveşte, că ar putea coborî de pe scenă să-ţi trăiască propriul spectacol. Mă vedeam pe mine în centrul meu, restul se pierdea în placiditatea mea gri bombon. Acum am propriul meu spectacol, un joc de umbre şi lumini difuze aflate în mişcare browniană, aproape şterse, estompate cu vârful creionului din mintea mea. Iar visele mele uscate s-au transformat în praf.  Prea rapid derulată, acţiunea din filmul meu o lua razna, tot ce creştea, de fapt increştea, stânca a izbucnit în lacrimi, orgoliul meu s-a văzut măcinat ca-ntr-o râşniţă de cafea, iar apoi particulele de plebe s-au comprimat pân’ ce-au ajuns atomi strănutaţi în nefiinţă. În şoaptele mele amputate s-au ascuns dureri izbite în globul de cristal al fricii, spart în săgeţi strălucitoare cu vârful ascuţit, răzbunate în fericire. Sângerândă, năpădită pe-afară, atârnândă de-un ghem alb de aţă, fericirea mea vibra râzând nebuneşte pân’ ce muşchii abdominali se cutremură trosnind fatidic. Ochii mei împăienjeniţi de absolut nu mai percepeau senzaţia, el a trecut refractat proiectând imaginea pe retină, distorsionată acum de creierul simţirii mele. Se spânzură frenetic sfiiciunea mea, umorile mele se contopesc, globulele albe luptă contra râsului meu isteric, globulele roşii se iau la braţ cu dioxidul de carbon, trombocitele au suflat coagulând  tot sângele fiinţei, toate adunate formează cordonul ombilical al involuţiei pe care încerca să-l taie foarfecele cu cozile ruginite al ambiţiei.  Nervii mei intră în stare de travaliu, contracţiile se zbat contagios, pulsul creşte sacadat prăbuşindu-se în lichidul amniotic în care înoată cu coatele stima de sine. Priveam aproape amuzată mişcările ei  de costelivă, încleştate, scâncind a durere, ţipa, parcă, sau poate lua foc şi totuşi nu se oprea din agitaţia-i necontenită, deşi ştiam amândouă că mai devreme sau mai târziu va fi corodată. Frigul s-a ascuns printre vertebre, lăsând dorul în calea involuţiei – avalanşă fătând neantul. Ajuns la stadiul de embrion, înăuntrul meu s-a prăbuşit intr-un trosc înfundat, în urmă a rămas doar cenuşa.

unde era înăuntru se umplu de linişte.

unde era linişte se umplu de gol.

unde era gol se umplu de nimic.

Nimic presărat cu cenuşă, mirosind a frig şi-a linişte urlătoare. Trecând cu mâna prin cenuşă am simţit-o caldă; ştiam că va renaşte ca un phoenix. Şi-n mijlocul nimicului zvâcnea El, embrion, bolborosind a adevăr primordial, era sâmburele adevărulului meu, plantat în mine şi-n mijlocul meu, înmugurit, dar înabuşit de buruienile din jurul său. L-am cuprins în mine, l-am simţit în mine, izbucnind ca-ntr-o explozie monumentală, curgând în mine, prin mine, în vene, amestecându-se cu sângele meu, în limfă, prin piele, făcându-şi loc spre suprafaţă, prin pori. Atunci ştiu că l-ai simţit şi tu, căci te uitai la mine consternat, cu privirea tembelă; în ea ţi-am plasat eu timpul şi simţirea mea şi-am plecat, uitând de cearceaf sau de tine sau de goliciunea mea, să mă joc în ploaie.