Ştiinţă şi religie – un dialog sub semnul mutaţiilor ştiinţifice actuale

Fizica cuantică

Teoria cuantică este considerată una din teoriile revoluţionare ale secolului XX. Consecinţele ei s-au extins ca o undă concentrică şi asupra cugetării filosofice contribuind la o schimbare de paradigmă în evoluţia ştiinţei. Fizica, în sens clasic, este ştiinţa care studiază legile lumii sensibile printr-un demers fondat pe observaţii empirice şi măsurători. Lumea sensibilă apare ca obiect de cunoaştere cu existenţă independentă de a cercetătorului . Acesta din urmă are rolul de a crea un cadru (experiment) unde, prin observaţii şi măsurători , să pună o întrebare univocă naturii, de la care să primească, ori de câte ori condiţiile sunt identice, un acelaşi răspuns.

În cunoaşterea lumii bazată pe fizica cuantică, această perspectivă se schimbă. Un experiment nu poate fi independent de mediul înconjurător şi nici de prezenţa subiectului cercetător. Obiectul de cercetat nu poate fi considerat independent de om. Din multitudinea de experimente, care niciodată nu vor putea fi identice, cercetătorul le alege pe cele reprezentative. Această selecţie, impusă de legile calculului probabilistic şi ale statisticii, nu se poate face fără implicarea cercetătorului. De exemplu, modelele atomice şi nucleare din microfizică nu pot fi elaborate pornindu-se de  la concepte precum spaţiu, timp, materie în sensul fizicii clasice, ci va cere o folosire mai pronunţată a matematicii calculului probabilităţilor şi a statisticii. Astfel nu vom mai avea  valori precise ale energiei, poziţiei sau impulsului, ci valori probabile şi exprimabile statistic.

În această ordine de idei, constatăm că fizica vine în întâmpinarea dialogului cu religia prin binecunoscutul principiu de nedeterminare al lui W. Heisenberg. Acesta afirmă imposibilitatea măsurării simultane a poziţiei şi a vitezei unei particule. Această nedeterminare pusă în evidenţă de fizica cuantică a fost înţeleasă în mod diferit: fie ca ignoranţă umană, ca limită a cunoaşterii conceptuale, ori ca o nedeterminare structurală a naturii. Importantă credem că este părerea „părintelui” acestui principiu, Werner Heisenberg. El afirmă că acest principiu nu se referă, în mod simplist, la neputinţa măsurării exacte şi simultane a poziţiei şi impulsului particulei atomice din cauza unei imperfecţiuni tehnice remediabile în timp prin progresul tehnologic, ci este vorba despre o limită structurală, o nedeterminare intrinsecă existentă în natură. Niels Bohr afirmă, în acest sens, că fizica are ca scop nu să descopere ce este natura, ci ceea ce putem noi să spunem despre natură. În fond, principiul de nedeterminare sugerează mai mult decât atât. Şi anume că adevărul nu poate fi găsit printr-o singură metodologie, oricât de performantă ar fi ea. Schimbarea permanentă a unui rezultat cu altul nu înseamnă o relativizare a adevărului, ci o participare diferenţiată la acelaşi adevăr, păstrând conştiinţa că acesta nu va fi atins niciodată. Din această perspectivă, limita nu mai este o constrângere ci o şansă. Savantul devine deschis dialogului şi cu alte forme de cunoaştere. Aici putem afirma că acolo unde se termină ştiinţa începe teologia. Teologia ne arată că existenţa acestor limite înseamnă că lumea nu se reduce doar la ceea ce putem sesiza cu simţurile sau închega sub forma unui raţionament. Credinţa îl dezmărgineşte pe om şi-l învaţă că se poate vedea şi cu ochii minţii şi că acestea sunt mai vrednice de crezare decât cele ce se pot vedea cu ochii trupeşti.
Un alt aspect care trebuie adus în atenţie este cel evidenţiat de fizicianul Louis de Broglie legat de dualitatea materiei şi anume că orice „eveniment cuantic” este , în acelaşi timp, şi undă şi corpuscul. Iar în această concepţie, materia, în sens clasic, nu există sau, mai bine zis, este, de fapt, energie. Ba chiar mai mult decât atât, vidul, care în sens clasic, înseamnă „nimic”, este plin cu fluctuaţii de energie. În sprijinul acestei afirmaţii aducem  efectul Casimir. Două plăci metalice foarte subţiri, aşezate paralel, foarte aproape una de alta, în vid se apropie una de cealaltă, ceea ce ne arată că fluctuaţiile de energie au efect gravitaţional.

Această concluzie oferită de fizică cum că materia este energie este, în viziunea părintelui Dumitru Stăniloae, deosebit de importantă. El scrie că materia poate fi mediu de lucrare a lui Hristos, pentru că „esenţa ei este energetică, aşa cum a descoperit-o fizica modernă.”

Cosmologia  

Obiectul de studiu al cosmologiei este universul observabil. Modelul acceptat de cea mai mare parte a cercetătorilor este modelul big-bang. În cadrul acestui model, este evidenţiată realitatea singularităţii iniţiale. Această singularitate este un punct de o densitate infinită. Începutul universului s-ar părea că rămâne o enigmă pentru că atunci nici o lege din fizică nu mai e valabilă. Sugestiv este faptul că într-un interval de timp de 10^-43 secunde de la big-bang nici un cosmolog nu poate să spună ce-a fost. Legile fizicii care au acţionat atunci sunt necunoscute. „S-ar părea că originea universului rămâne în afara domeniului ştiinţei.” (S. Hawking)

Această teorie este prima în istoria ştiinţei care afirmă trei aspecte importante:
1. Faptul că timpul şi spaţiul au un început. Acelaşi lucru îl afirmă şi tradiţia iudeo-creştină.
2. Faptul că lumea a fost creată din nimic (vidul cuantic). Pe de altă parte, numai tradiţia iudeo-creştină afirmă creaţia „ex nihilo”.
3. În ultimul rând, există un principiu antropic care afirmă, până la urmă, că sensul creaţiei este ca, la un moment dat, în decursul istoriei, să apară o fiinţă cugetătoare, omul, care să-şi pună aceste probleme legate de inteligibilitatea universului.

Din punct de vedere teologic, principiul antropic este depăşit, pentru că sensul creaţiei nu îl constituie apariţia umanităţii, la un moment dat, ci întruparea lui Hristos, care adună la un loc în Persoana Sa raţiunile întregii creaţii. Destinul întregului univers nu este omul, ci Logosul dumnezeiesc în care întreaga creaţie se uneşte cu Dumnezeu.
Dintre toate modelele cosmologice numai big-bangul se apropie cel mai mult de înţelesurile referatului biblic al creaţiei.

Modelul inflaţionar este o consecinţă a aplicării teoriilor unificate ale diverselor interacţiuni. Această teorie presupune că universul a avut o perioadă scurtă de extindere intensă în care inflaţia a fost exponenţială.  O variantă a modelului inflaţionar este modelul multivers. Dacă universul nostru a rezultat din „umflarea” unei „bule”, atunci este posibil să mai fie alte asemenea „bule” care să fi dat naştere altor universuri.  Un alt model presupune folosirea teoriei cuantice a gravitaţiei. Reprezentantul ei de frunte e fizicianul Steven Hawking.  Orice model cosmologic este, de fapt, o speculaţie, întrucât lipsesc dovezile, cel puţin în cazul universurilor paralele, care ar trebui să fie foarte departe de noi, de unde nu ne poate veni nici un semnal.

Concluzii

Ştiinţa nu poate demonstra existenţa lui Dumnezeu, dar nici nu o poate nega. Pe de altă parte, nici teologia nu aşteaptă demonstrarea ştiinţifică a lui Dumnezeu. Datele  culese de ştiinţă care arată că probabilitatea de a apărea lumea şi viaţa este extrem de mică, nu dovedesc existenţa lui Dumnezeu. Teoria probabilităţilor nu admite ca viaţa să fi apărut din haos. De asemenea, o mulţime de parametri trebuie să fi fost atent reglaţi pentru ca viaţa să se poată menţine şi dezvolta până la stadiul la care se află acum. În afară de aceasta, poziţia Soarelui, poziţia Pământului, prezenţa Lunii, alte caracteristici ale Pământului, de la structura internă, până la atmosferă, trebuie atent potrivite de către un „Ceasornicar” atent pentru a permite existenţa vieţii. S-ar putea crede că toate au lucrat în folosul nostru, că universul întreg ne aştepta ca să venim. Şi totuşi, acestea nu sunt dovezi despre existenţa lui Dumnezeu. Dar nici nu pot infirma acest lucru. Pe de altă parte, nici cei care afirmă că universul este autocreat, sau că există mai multe universuri nu infirmă existenţa lui Dumnezeu. Ei interpretează doar (adică speculează) pe seama unor rezultate teoretice.

În concluzie, aceste interpretări contradictorii nu sunt puncte slabe nici pentru ştiinţă, nici pentru teologie. Pentru ştiinţă nu este un punct slab pentru că domeniul ei se limitează la lumea creată. Nici pentru teologie nu este un punct slab, pentru că ea nu aşteaptă demonstrarea existenţei lui Dumnezeu. Aşa cum nu aşteaptă nici simplii credincioşi care, mai mult decât atât, simt prezenţa iubitoare a lui Dumnezeu în viaţa lor. Iar aceste dovezi, chiar dacă sunt neştiinţifice, nu înseamnă că sunt mai puţin autentice. Martori atenţi, cu simţurile ascuţite de trezvia duhovnicească şi lucrători ai virtuţilor care curăţesc inima de reziduurile nefolositoare, credincioşii autentici pot mărturisi cum a lucrat Dumnezeu în viaţa lor, cum prezenţa lui discretă picură izvoare de apă vie pentru sufletele însetate.  Născut în această lume, înconjurat de lucrurile ei care oferă confort, divertisment, consum, omul poate rămâne lipit cu simţurile şi mintea de ele şi de semnificaţiile lor şi depărtându-se de şansa comuniunii cu semenii şi a întâlnirii cu Dumnezeu. Iar cunoaşterea ştiinţifică nu ne conduce către semeni. În schimb, atunci când lucrurile devin neimportante, când ne dezlipim simţurile şi mintea de ele, abia atunci putem să-l vedem pe aproapele nostru. Atunci putem spune că lucrurile devin „transparente” la cel de lângă noi. Iar soluţia pe care ne-o dă Biserica este milostenia creştină. Pasul următor este fiica milosteniei, şi anume dragostea creştină. La modul figurat, sensul vieţii noastre poate fi asemănat cu un fascicul de raze care pleacă din acelaşi punct central. Acest punct central este Dumnezeu, iar pe fiecare rază se află câte un om care se îndreaptă spre Centru. Pe măsură ce se apropie de centru, se apropie şi unii de ceilalţi. Aceasta înseamnă că drumul către Dumnezeu trece prin aproapele nostru.

Dezlipirea de lume se poate realiza prin curăţirea de patimi. Patimile sunt cele care deformează, ca într-o lentilă, imaginile lucrurilor din lume. Din această cauză vieţuitorii creştini aveau o mare grijă pentru tot ceea ce primeau simţurile lor, pentru ceea ce făceau, vorbeau sau cugetau pentru că acestea aveau un rol de autoconstrucţie. Omul se poate preschimba pe sine însuşi, se poate autocrea, „ nu e creat numai de Dumnezeu şi creează în parte şi lumea.”  
De aceea, fără a desconsidera lumea creată sau cunoaşterea ştiinţifică ci doar depăşindu-le prin cultivarea virtuţilor, putem descoperi fără nici o oprelişte pe Dumnezeu în cele create, putem trăi în solidaritate şi dragoste, în împliniri mai mari decât cele pe care ni le poate da simpla cunoaştere raţională a lumii.

Bibliografie
1. Hawking, Steven, „Universul într-o coajă de nucă”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006
2. Lemeni, Adrian; Ionescu, pr. Răzvan, „Teologie Ortodoxă şi Ştiinţă”, Ed. Insttutului Biblic şi de Misiune al B.O.R. , Bucureşti, 2007
3. Mihalache, diac. Sorin, Revista „Lumina”, nr. din 17 iunie 2007, 20 februarie 2008, 11 mai 2008, 22 iunie 2008 şi 28 septembrie 2008.