Colecţionarul – de John Fowles

“ Fiindcă nicio fiinţă născută pe pământ, în afară lor, nu a ştiut nimic.”

Totul se întâmplă într-o taină şi o linişte de care aproape te minunezi că poate exista într-o societate; într-o societate în care personajul principal nu este implicat propriu-zis, ci doar fizic, prin prezenţa numai cu trupul, ca individ robotizat. Emoţional, nu are nicio legătură cu aceasta. Refuză orice implicare cu apropiaţii, colegii. Respinge chiar şi ideea de afectivitate faţă de familie – mă tuşa şi verişoară sa – însă este obligat să o păstreze, din motive financiare şi, poate, din recunoştinţă. Un om mediocru, pal, angajat al Primăriei, care ar putea fi evidenţiat datorită pasiunii sale pentru entomologie – este colecţionar de fluturi. Conştient de viaţa anostă pe care o duce, se complace în această stare, neintenţionând şi neinteresându-se de o schimbare. Preferă să viseze. Până şi visurile îi sunt limitate. O aspiraţie, pe care o priveşte de departe, obiectiv, delăsător ca şi cum nu i-ar aparţine. Domnişoara pe care o zăreşte deseori, Miranda, ar vrea să-l observe, să-l dorească, să-l cunoască. Este tot ce îşi speră. Frustrat însă, de lipsa unei educaţii bune, a unei situaţii financiare favorabile, trăieşte pasiv, fără a-şi pune visurile în aplicare. Cum ar putea o femeie, ca M., frumoasă, graţioasă, deşteaptă să dorească un om şters ca Frederick Clegg? Nu poate, în contextul societăţii actuale, consideră acesta. Dar dacă… Dacă ar avea un imbold? O situaţie materială confortabilă? Ar putea să-i satisfacă acestei fiinţe toate nevoile, nazurile, dorinţele ? Cum ar putea-o convinge să-l iubească? Toate acestea ar putea fi considerate ca aparţinând utopiei, dar soarta îi surâde acestui sărman. Câştiga la pronosport o sumă imensă pe care o poate folosi ca fundament pentru o viaţă nouă – un început cu ea alături. Rămâne doar ca sentimentele să devină reciproce. Cum? Tetraclorura de carbon, cloroformul şi un motiv inocent îl ajută să o aibă pentru câteva secunde. Apoi pentru totdeauna. O pradă, la fel ca un fluture unicat, ce se lasă prins în capcana de lux pe care acest colecţionar i-a pregătit-o.

John Fowles a pregătit o formă specială pentru acest roman; împărţit pe 4 părţi, el reprezintă majoritar stările, frământările personajului principal prezentate naratarului prin transcrierea gândurilor acestuia, iar o parte – cea de a doua – introdusă între celelalte, o copie a jurnalului Mirandei, scris în timpul captivităţii. Aşadar, alege să lase impresia că la cârma acestui roman captivant se află personajele, care au un rol comun, echivalent – cel de narator.

Părţile ce-l prezintă pe “colecţionar” ca narator sunt scrise nepretenţios, uşor de interpretat; un stil nonşalant încât citind, acest personaj ni se pare familiar. Prezent încă de la începutul romanului ca povestitor al vieţii sale, te face să-ţi doreşti să-l cunoşti, să-l înţelegi în ciuda ideilor sale ciudate şi a personalităţii sale nedefinite. Deşi genul său de a acţiona este chiar extremist, stilul cu care acesta îşi prezintă faptele, minimalizând evenimentele, te face să te gândeşti dacă nu tu eşti cel care exagerează şi dacă nu cumva mentalitatea ta de cititor conservator a rămas defazată în faţa unei lumi moderne, în care materialismul şi egoismul propriu au ajuns în vârful piramidei sociale.

“După aceea, ea îmi tot spunea ce lucru urât făcusem şi că ar fi mai bine dacă aş încerca măcar să-mi dau seama. Nu pot decât să spun din nou că în seara aceea am fost foarte fericit. Impresia mea era că reuşisem să fac ceva foarte îndrăzneţ, ca şi cum aş fi escaladat Everestul sau aş fi îndeplinit o misiune pe teritoriul inamic. Eram fericit pentru că ştiam că aveam cele mai bune intenţii. Dar ea nu avea să înţeleagă acest lucru niciodată.”

Pe tot parcursul captivităţii fetei, Frederick nu-şi uită o clipa pasiuneade colecţionar, doar că acum pasiunea pentru fluturi este transpusă în cea pentru o femeie – Miranda.

“Pe scurt,în seara aceea mi s-a întâmplat cel mai bun lucru din viaţă (în afară doar de câştigul de la pronosport). Eram ca şi când aş fi prins încă o valesina femelă sau o fritillaria spaniolă. Vreau să spun că e ceva pe care nu reuşeşti să-l faci decât o dată în viaţă sau poate niciodată; de fapt, ceva la care de regulă visezi, fără să crezi că se poate întâmpla cu adevărat.”

Optimismul, liniştea, organizarea cu care acest bărbat îşi trăieşte visul sunt de necrezut. Deşi are momente când oscilează, fie sub impulsul pasiunii pentru M., fie sub impulsul indeciziei, de fiecare dată reuşeşte să ia decizia convenabilă pentru el. “Hotărârea este pentru suflet, ceea ce este apa pentru trup.” Pasiunea pentru M. tinde să crească. Îndrăgostit, interpretează orice gest ludic din partea acesteia, ca un pas pentru împlinirea acestei poveşti de pseudo-dragoste. Se simte împlinit ştiind că ea îi aparţine. O poate privi când vrea, o poate analiza când doreşte, se poate mângâia cu gândul că o va avea mereu alături, chiar dacă nu cu sufletul.

“ – Cât voi stă aici?
– Nu ştiu. Depinde.
– De ce?
N-am zis nimic. Nu eram în stare.
– Aştepţi să mă îndrăgostesc de tine?
Părea că îşi bate joc de mine.
– În cazul ăsta stau până la moarte.”

Partea a doua, cea care îi aparţine Mirandei, are un ton pretenţios, demn de o domnişoară inteligentă, studentă la bellearte. Pentru ea, prinderea în acestă capcană pare iluzorie şi nu percepe de la început ceea ce se întâmplă. Când îşi dă seama de pasiunea colecţionarului dusă până la obsesie, încearcă să aplice cât mai multe metode prin care să-l determine psihologic să o lase din nou să zboare. “Nu voi mai putea niciodată să-l vindec. Pentru că boala lui sunt eu.” Asemănător acestuia, Miranda îşi accentuează sentimentele odată cu trecerea timpului. Însă aceste sentimente de repulsie, de această dată, evoluează până la o ură profundă – “Urăsc dincolo de ură.” În ciuda luxului şi confortului material pe care acest bărbat i-l oferă, M. nu poate schimba părerea umilă pe care acesta i-a lăsat-o. Cum poate un om neinteresant, mediocru, unul invadat de idei convenţionale să stârnească interesul? – “E colecţionar. De aici provine tot ce e mort în el.” Singura alinare pe care o găseşte această femeie este jurnalul său, pe care îl consideră prietenul tăcut şi de încredere, cel mai adecvat interlocutor în aceste împrejurări. I se confensează, îi împărtăşeşte cele mai adânci frământări. I se plânge de lipsa dragostei – a lui G.P., un pictor cu care are o legătură afectivă specială; i se plânge de lipsa frumosului, a artei adevărate. Încearcă din răsputeri să nu se dea bătută, dar cât poate îndura o fiinţa umană, în condiţii pe care noi oamenii le impunem doar animalelor – captivitate?

“Pentru el nu sunt decât un specimen dintr-un rând de fluturi.Când încerc să zburătăcesc afară din rând, începe să mă urască. Se presupune că trebuie să fiu moartă, înfiptă în insectar, veşnic aceeaşi, veşnic frumoasă. Ştie că o parte din frumuseţea mea se datorează faptului că sunt vie, dar el moartă mă vrea. Vrea să fiu o moartă vie.”

Pentru mine, aceasta a fost o carte care mi-a “colecţionat” toată atenţia şi curiozitatea timp de două zile. A reuşit să mă ţină captivă, oferindu-mi totuşi alternativa de eliberare. Am hotărât totuşi să rămân. Să rămân prizoniera ei – a cărţii – sau mai degrabă să o transform pe ea în prizoniera mea. Mă întreb însă, dacă el, colecţionarul lui Fowles ar fi primit acelaşi răspuns la o atitudine asemănătoare – posibilitatea de a alege, de a te juca cu propriile acţiuni. Miranda ar fi rămas? Poate în cazul unui colecţionar evoluat – evoluat în gândire, mentalitate, al unui colecţionar dotat cu o personalitate aparte şi o originalitate în a-şi consuma viaţa care să-i permită măcar să aspire la nonconformismul şi rafinamentul pradei. Terminând această lectură captivantă, mi-am desprins gândurile şi stările din boldurile acestei prădătoare democratice şi, ciudat, am plecat în căutarea unei noi cărţi, scrise de Fowles…