Uşa se deschise brusc, dezvăluind un chip candid. Am recunoscut imediat figura calmă a lui Otto. Cine n-ar fi recunoscut-o? Se strecură uşor în încăperea de un lila estompat, neglijat de vreme, şi îmi zâmbi – un gest chinuit.
– Nu te-ai prezentat la întrunire, observă el retoric, aruncând o privire critică paginilor cărţii din faţa mea.
Nu a continuat în a mă interoga, fiind deja obişnuit cu năravurile mele de nelepădat. Priveam întrunirile ca pe nişte adunări de adulţi cu ego-uri supradimensionate şi cu o pasiune rău fondată pentru politică şi pentru război, care îşi împărtăşeau ideile considerate indispensabile apărării naţiunii într-o confruntare ce ţine de legi ale “junglei”. Refuzam vehement să iau parte la acele evenimente – care păreau să aibă loc din ce in ce mai des – pentru că aş fi putut găsi conversaţii mai interesante într-un kabet – căci aşa se numeau locurile de joacă în Kilbed, stat al viitorului.Trăiam în vremuri de restrişte, era cert. Atacuri extraterestre, fenomene paranormale şi naturale subite, tot felul de lucruri la care predecesorii noştri numai visau, aveau loc acum aievea. Terra nu mai era un loc sigur.
– Ce noutăţi aduci? l-am întrebat.
Otto scutură din cap la expresia mea nefazată. Se aşeză lent pe o pernă în stil antic marocan.
– Am reuşit să îndepărtăm un nou val de adversari. Generalul e prea mulţumit de sine. Se recomandă ca toţi agenţii să rămână datorită raportării unor noi cutremure, scurte ca de obicei.
A început să se uite prin cameră cu un aer încurcat. Dragul de Otto, după atâta timp, încă se mai simţea stingherit în preajma mea – fapt îndeajuns de intrigant, dacă era să judec după perspicacitatea pe care nu ezita să o etaleze adesea.
– Şi? am insistat, detectând o urmă de ezitare în privirea lui.
Suspectam că bunul meu prieten primise ordine să păstreze liniştea privind un anumit subiect. Nu însemna, totuşi, că aveam să tac. Eram infamă pentru comportamentul meu. Eram un om băgăcios, cu prea mult zel, inutil pentru Agenţie, dar care avusese norocul să afle secrete de nebănuit. Civilii habar nu aveau de amplitudinea războiului pe care îl purtam contra extratereştrilor, astfel că eu eram cu adevărat o minoritate. Oamenii din Kilbed se puteau lipsi de mine – nu aveam nici pregătire militară suficientă pentru a face parte din Agenţie. Poate tocmai din cauza acestui sentiment (poate chiar complex) de inferioritate doream să cuprind o multitudine de informaţii într-un creier ce ar fi putut cu uşurinţă fi caracterizat drept subdezvoltat faţă de al kilbedienilor.
– Avem un prizonier.
L-am privit stupefiată. Era posibil? Subiectul părea atât de interesant, încât n-am mai putut rezista. Întrebările mi s-au rostogolit pe limbă şi s-au izbit de aerul din jur cu o viteză ameţitoare. “Unde? Când? Cum?” erau doar stropi din oceanul de curiozitate pe care nu-l mai stăpâneam. Sărmanul Otto abia ce mai făcea faţă. Gândisem că singurul mod prin care puteam să-mi satisfac curiozitatea era să văd cu ochii mei minunea. Astfel, nu-mi luă mult să-l târăsc pe Otto afară din casă şi direct în aerul rece kilbedian, de unde am setat destinaţia – baza cercetătorilor din Kilbed. Otto a avut grijă să-mi împărtăşească părerea proprie:
– Privesc această escapadă ca pe un gest nesăbuit!
Dădu semne de retragere, dar eu găsisem deja scuza perfectă pentru a-mi masca dorinţa egoistă.
– Gândeşte-te, Otto, ce descoperiri ai putea face doar privind extraterestrul.
Atât i-a trebuit partenerului meu pentru a grăbi pasul. L-am urmat pe străzile aglomerate şi pe lângă clădirile înalte de sticlă. Ce naivi şi orbi erau oamenii care se îngrămădeau pentru a prinde verde la semafor! Puţin habar aveau ei de noi. Mulţimea nu prezenta nici un fel de problemă în vreme ce eu şi Otto ne făceam loc. Obstacolele nu apărură decât la intrarea în bază. Acolo, doi gardieni stăteau postaţi.
– Cu ce vă pot ajuta? rosti grăbit unul.
Tonul se dorea a fi politicos. Nu am răspuns, ci i-am aruncat o privire ucigătoare, indispusă de postura lui intimidantă. Aşteptam, undeva în sinea mea, ca soldatul să rămână împietrit sau, şi mai bine, să fugă de frica mea. Nimic de genul acesta nu s-a întamplat.
– Suntem aşteptaţi, vorbi Otto, nesatisfăcut, în mod evident, de lipsa mea de cordialitate.
În mod ciudat, inima începu să-mi bată cu putere de îndată ce uşile glisante se mişcară. Nu îmi era frică. Sau, cel puţin încercam să mă autosugestionez. M-am grăbit prin labirintul de holuri până când Otto îmi indică o sală mare, plină de echipamente de studiu. Oameni îmbrăcaţi în alb se agitau în jurul unei cutii mari de sticlă. Acolo, în interiorul închisorii transparente, se afla un copil (deşi nu unul normal), un băiat cu piele de porţelan şi ochi mov – prizonierul. M-a frapat calmul cu care acesta ne privea. M-am apropiat de uşă.
– Cum te numeşti?
Încercarea lui Otto de a comunica era demnă de laudă, luând în calcul postura mea de mim. Mă simţeam incapabilă de a scoate vreun sunet, darămite vreun cuvânt. Simţeam doar un amestec de intrigă (băiatul era ceva inedit) şi teamă – un sentiment general de nelinişte.
Băiatul continuă să privească în gol.
– Am, spuse el, nimănui în particular, o misiune.
Un roi de întrebări îmi aglomeră mintea.
– Ce misiune?
De-ar fi fost un moment în care timpul s-a oprit în loc aşa cum s-a întâmplat atunci, nu l-aş fi recunoscut. Într-o secundă, totul în jurul meu începu să se dărâme. Haosul a erupt. Sticla camerei prizonierului se crăpă. Cioburi zburară în toate direcţiile. Bucăţi întregi din tavan cădeau peste noi. Ceea ce trebuia să fie o bază rezistentă era un subiect relativ. Nu mi-am dat seama de momentul în care am ajuns afrară, dar îmi era clară în minte secunda în care un soldat m-a prins de mână. Cutremurul – aparent asta fusese – nu a durat mult, dar a reuşit să ne pună la pământ. Baza era praf. Mi-a luat o vreme să-mi pun ordine în gânduri. Otto era de negăsit. Panica şi paranoia mă cuprinseră în timp ce îl căutam cu disperare pe singurul meu companion. Vedeam oameni răniţi, soldaţi şi medici, dar nu pe Otto. Refuzam să mă gândesc la scenarii catastrofale şi totuşi asta făceam. Şi, la fel de surprinzător ca începutul cutremurului, strigătul bărbatului ajunse la urechile mele. Un val de linişte m-a cuprins la vederea acelor ochi – ochi care spuneau “familie”. Urmat de copilul extraterestru, Otto şchiopăta către mine.
– Nu o să-ţi vină să crezi! Puştiul ăsta m-a salvat! A ridicat un întreg zid din calea mea! Fantastic!
Entuziasmul său mi se transferă prin îmbrăţişarea lui caldă. Mi-am întors privirea către băiat, care era la fel de calm ca şi inainte.
– Ai o misiune.
Am înţeles. Nu conta numărul infim de cuvinte sau lipsa de sentiment de pe figura lui. Înţelesesem misiunea băiatului de a ajuta. Acum era şi misiunea mea. Îmi aruncă o privire fugară înainte de a se îndepărta. M-am simţit brusc renăscută, ca un om ce şi-a descoperit de curând ţelurile. Ştiam, în adâncul sufletului, cum să pun capăt războiului. Ţipete de îngrijorare se auziră când copilul fu cuprins de ceea ce semăna cu un nor violet. Ne părăsise extraterestrul. Dar nu mă părăsise speranţa. Mulţumită “vizitatorului”, devenisem capabilă să înţeleg. Eram într-un război nu de cucerire şi care nu îşi avea încheierea în violenţă, ci într-o luptă de convingeri ce avea să se termine în înţelegere.
[…] Joc Secund » Înţelegere December 8th, 2009 Eram un om băgăcios, cu prea mult zel, inutil pentru Agenţie, dar care avusese norocul să afle secrete de nebănuit. Civilii habar nu aveau de amplitudinea războiului pe care îl purtam contra extratereştrilor, astfel că eu eram cu … […] […]