Privind în urmă

Au trecut douăzeci de ani de la revoluţia din 1989 în urma căreia s-a destrămat statul comunist şi s-a deschis pentru români calea spre Occident. Anul acesta trecem de termenul limită dat cândva de Silviu Brucan pentru maturizarea democraţiei a ţării noastre; o previziune care la început a stârnit revoltă, zâmbete ironice, dar care în ultimii ani a început să pară prea optimistă.

Politica post-comunistă nu a slujit poporul destul de bine. Există suficient de multe situaţii în care politicienii au profitat de pe urma naivităţii unui popor avid de libertate la începuturi, a unui popor de altfel uşor de manipulat. Astfel, am ajuns să observăm că la conducerea statului nu se află chiar cine ne dorim noi, că guvernele nu creează legi coerente, că banii noştri nu sunt distribuiţi eficient, că multe alte lucruri la care am sperat întârzie să se întâmple. Şi totuşi continuăm să sperăm la o schimbare. Speranţa moare, în fond, ultima, chiar şi într-o atmosferă caragialiană cum a fost cea creată de alegerile recent încheiate. Cum altfel ar fi putut fi nişte alegeri după 20 de ani de „libertate” şi „democraţie”, care culminează, se pare, cu un final de deceniu dezastruos din punct de vedere social şi politic, unul dezastruos. Un final de deceniu în care partidele politice au dus foarte multă lipsă de seriozitate, nu s-au sfiit să intre în alianţe cel puţin dubioase (ca să nu spun altfel) din punct de vedere moral, alianţe care sfidează orice principiu politic de bun simţ. Şi toate astea doar pentru a pune mâna pe putere.

Ieşirea din criza economică pare astăzi aproape imposibilă Partidele de dreapta sunt de acord pentru formarea unui guvern, încă există nemulţumiri legate de desemnarea premierului. Şi, dincolo de cacialmaua politică aflată în plină expansiune, majoritatea românilor nu au dileme de ordin doctrinar, ci doreşte doar să „trăiască [mai] bine”. S-a uitat de ceva timp faptul că puterea trebuie să slujească numai şi numai interesele poporului şi că societatea nu poate evolua fără principiile iluminiştilor. Ar fi nedrept totuşi să punem totul sub semnul pesimismului. Deşi o mare parte dintre legile făcute în ultimii douăzeci de ani au fost discutabile, dovadă fiind schimbarea lor repetată, au existat cu siguranţă şi măsuri democratice, bine gândite.

Comunismul a fost şi va fi una dintre cele mai proaste forme de guvernare. Ideea egalităţii utopice, controlul economiei, totalitarismul şi multe alte elemente ale perioadei ceauşiste sunt argumente pentru ineficienţa, fragilitatea şi absurditatea acesteia.  Şi cu toate acestea există încă firi nostalgice care sunt convinse că „era mai bine înainte” şi visează la „bunele” vremuri ale comunismului. Dacă era atât de bine de ce s-a declanşat revoluţia? De ce nu a mai fost suportat regimul? Cât de uşor uită oamenii… cât trebuia să te zbaţi pentru o butelie, cât trebuia să aştepţi la coadă pentru o sticlă de lapte şi câte compromisuri stupide trebuiau făcute pentru a putea obţine nişte drepturi pe care, în fond, ar fi trebuit să le avem necondiţionat.

Mulţi oameni au murit pentru viitorul lor şi al ţării şi totuşi unii tind să îi transforme într-un fel de „suporteri” pentru doctrina lor, fie ea liberală sau social-democrată. Ceea ce se uită este faptul că lupta lor nu a fost în zadar, ci a vizat tocmai destrămarea regimului comunist. Şi pentru asta, merită tot respectul nostru. Revoluţia a fost momentul în care noi, ca popor, am luat o decizie. O decizie care încă mai este valabilă şi care ne poate schimba destinul numai dacă ne-o asumăm până la capăt. În condiţiile în care partidele politice au capătat o imagine tot mai înceţoşată, iar politicienii au devenit un fel de mondenităţi, cred că este momentul în care ar trebui să ne exprimăm opiniile mai ferm şi să nu mai acceptăm compromisul, în niciuna din formele sale. Silviu Brucan nu a avut, poate, dreptate, dar asta nu înseamnă că nu putem privi  înainte cu speranţa că viitorul întotdeauna este mai bun, aşa cum a fost întotdeauna.