Valsul fulgilor de nea

Stau şi azi în casă, în faţa monitorului. Ne uităm unul la altul şi cred că ne punem aceeaşi întrebare: ce fac eu aici? Acum o săptămână era frig şi neinteresant. Însă de vreo două zile ninge, ninge fara răgaz. În oras e sărbătoare, copiii au scos săniile, au început să-şi manifeste iscusinţa în arhitectură, în special în construcţia forturilor, pentru ca bulgării de zăpada ai inamicilor să nu ajungă în echipa lor. Pe străzi e aglomerat, lumea parcă s-a trezit din somnul melancolic al toamnei ce a plecat doar acum, când a apărut zăpada. Tinerii îndrăgostiţi, ţinându-se de mână, caută cele mai drăguţe cafenele, cu măsuţe amplasate lângă ferestre, ca sa admire peisajul de afară, sorbindu-şi ciocolata fierbinte. Adolescenţi veseli merg pe bulevard, vorbind continuu despre ceva neimportant, dar care pentru ei pare să aibă o valoare vitală.

Lângă un brad frumos împodobit îngheaţă o Albă-ca-Zăpada care se chinuie să zâmbească tuturor. Alături e un Moş Crăciun, care o îndeamnă să fie mai veselă. În parcul de vizavi stă un cârd de pinguini. Da, e demult timpul să nu-mi mai petrec zilele faţă-n faţă cu monitorul – simt că orbesc. De fapt e un grup de copiii, toţi înfăşuraţi de mămicile grijulii într-o mie de haine şi tot atâtea fulare. Sunt uşor de confundat confundat cu pinguinii. Şi totuşi, ar fi timpul să mai ies şi eu pe afară, căci amicul meu are o influenţă câte se poate de  negativă asupra mea, asta e sigur. Dar afară e frig, şi ninge, ninge… Am ieşit pe balcon, gândindu-mă totuşi că nu e cea mai buna idee, pentru că eram îmbrăcată prea subţire. Dar atenţia mi-a fost captată de un fulg, oprit pe pervaz, şi apoi de altul şi de altul… Nu v-a trecut niciodată prin gând să număraţi fulgii? În filme ei sunt mari, au o forma foarte interresanta, şi nu se topesc în palmă. De fapt, realitatea e alta: fulgii sunt mărunţi, se topesc în palmă şi nu tot timpul reuşeşti să vezi ce formă au. Altfel, sunt foarte drăguţi. Când ninge liniştit te pomeneşti deodată într-un timp nedefinit. Sunt clipe, în care îti pare că totul în jurul tău s-a oprit, că timpul nu se va mai scurge ca înainte, că tu vei rămâne veşnic acolo unde eşti, pe balcon sau în lumea ta, în care ninsoarea e o perdea ce acoperă scena vieţii tale.

Câteodată mă gândesc că asemenea lucruri sunt într-adevăr miraculoase; când plouă, când ninge, când cad frunzele conduse în vals de vânt, când apa cade în cascadele munţilor, când ceaţa coboară asupra oraşului şi îţi dă uneori senzaţia că pluteşti printre nori… Aceste clipe nu se repetă niciodată la fel. Sunt mereu diferite, te poartă în alt timp şi în alt loc, în altă viaţă, poate. Şi aceşti fulgi mici, neîndemânatici, ne colorează viaţa, făcându-ne fericiţi. Câteodată mă întreb cum nişte picături de apă transformate în ceva alb ne pot dărui zâmbetul. Uneori sunt invidioasă pe ei: sunt mulţi, o adevărată familie… iar eu mă simt atât de singură privindu-i… Trebuie să fie minunat să fii fulg: trăieşti doar o clipă, apoi te transformi în gheaţă sau în apă, dar eşti în stare să aduci fericire. Aş vrea să fiu fulg ca să aduc fericirea în viaţa cuiva. Dar nu pot. Pentru că sunt om. Şi vocea mea lăuntrica îmi şopteşte că ar fi bine să aduc fericirea în chip omenesc. Doar laşii caută drumuri mai scurte. Trebuie să încerci să îi faci pe oameni să zâmbească doar cu propria putere.

Gata, am decis: îmi iau rămas bun de la amicul meu cu cap pătrat şi mă duc să chinui celularul, ca sa-i trezesc la viata şi pe ceilalţi amici ai mei, ce nu se pot despărţi, la rândul lor, de monitoare. Îi trezesc ca să le spun ce frumoasă e viaţa şi că ar fi păcat să doarmă în lumea virtuală în aceste clipe feerice, să piardă valsul fulgilor de nea care tocmai a început.