Consider că una dintre marile reuşite ale unui scriitor este să facă cititorul să empatizeze cu cartea, să-şi găsească printre paginile arse de vreme personaje asemănătoare sau total opuse concepţiei sale despre viaţă. Alexandr Soljeniţîn a reuşit cu prisosinţă să facă acest lucru. Doi oameni aflaţi la polii opuşi ai unei ideologii şi ai unei filosofii de viaţă, dar reuniţi între patru pereţi ai unui pavilion al unui spital de oncologie: Oleg şi Pavel Nikolaevici.
Soljeniţîn le joacă celor doi o farsă crudă. Pavel Nikolaevici Rusanov, comunist convins, activist de partid şi instrument mărunt al unei justiţii strâmbe se află la un pat distanţă de un rezultat al muncii altora asemenea lui, Oleg, deportat politic.
„Toţi defăimătorii, iubitorii prea îndrăzneţi de autocritică sau intelectualii care făceau prea pe-a deştepţii au dispărut s-au pitit (…) Şi iată că în aceste timpuri noi (…) trebuie să te ruşinezi de faptele bune, cetăţeneşti pe care le-ai săvârşit.” Ce dacă moare un om? Ce dacă sunt închişi vecinii? Înseamnă spaţiu mai mare pentru noi? Un muritor de foame care a dat glas unei nemulţumiri? Inamic public şi o şansă de avans pe scara ierarhiei. Aceştia ar fi Rusanovii, cu o excepţie, un fiu considerat „prea slab” doar pentru că nu se încrede total în mijloacele doctrinei, pentru că are inimă.
Indubitabil că, dacă Oleg încerca să trăiască în acest pavilion la maxim clipele sale de libertate, independent de deznodământul bolii care îl chinuia, Rusanov era mult mai preocupat de cum a putut ajunge un stâlp al societăţii precum el în cameră cu deportaţi şi oameni din toate categoriile sociale.
„(…) Cum adică? Pentru a fi egali, trebuie ca mai întâi să fim inegali?” Astfel, contrar principiilor pe care le susţinea sus şi tare, Rusanov este deranjat, angoasat, enervat la culme de prezenţa diferitelor clase. Într-un personaj de o ipocrizie măiastră, Soljeniţîn pare să concetreze tot răul pe care l-a îndurat datorită regimului într-un singur om. Pentru că Soljeniţîn însuşi a suferit de cancer şi a suferit datorită închisorii.
Societatea e sculptată în carne vie. Sunt deportaţi şi restul. Restul sunt turnători şi oameni care trăiesc cu frica zilei de mâine. Oamenii par că poartă etichete… iar rebuturile, bolnavii sunt „împiedicaţi” să se mai reproducă.
„… rămâne doar libidoul.” O poveste de dragoste secundară, impiedicată de sistemul conturat cu măiestrie de autor, vieţi pierdute într-un diagnostic în latină, de neînţeles pentru bolnav („tumor cordis, casus inoperabilis”), tinereţe pierdută în faţa unei boli necruţătoare, şansa la viaţă a unui om mort din punct de vedere social, şi între toate astea primează egoismul. Egoismul lui Pavel Nikolaevici, care în ciuda lecţiei puternice de viaţă pleacă din spital cu o trufie inimaginabilă. Însă autorul, precum un realist, nu-l lasă să trăiască în pace. Posibilitatea metastazelor îl urmăreşte şi, recunosc, că l-am omorât pe Rusanov în fel şi chip în finalul meu ideal.
Soljeniţîn nu e nici pe departe un disident anti-comunist… el crede, după cum îşi exprimă ideea şi în carte, într-un socialism uman. El crede într-un comunism, doar că nu în cel al lui Stalin. Nu pot spune că sunt de acord, şi cred că vor fi mulţi care vor lua acest fapt ca un „nu merită citită cartea”. Nici gând, pentru că deşi cu ale sale convigeri, trasate discret în care (o replică în cele două volume), Sojeniţîn reuşeşte prin inteligenţa sa să creeze o semi-ficţiune inedită, un roman ce nu seamănă cu nimic din ceea ce am citit până acum.
P.S.: Ca să preîntâmpin anumite admonestări, nu am menţionat nimic de premiul Nobel luat de carte: am făcut acest lucru deoarece consider că o carte bună nu trebuie citită doar pentru că a fost recunoscută internaţional. Ştim cu toţii cazul Hertei Muller despre care, din nefericire, nu a auzit nimeni până nu a fost premiată.
Comentarii recente