Cândva George Călinescu definea poezia ca pe „un mod ceremonial, ineficient de a comunica iraţionalul, este forma goală a activităţii intelectuale. Ca să se facă înţeleşi, poeţii se joacă, făcând ca şi nebunii, gestul comunicării fără să comunice, în fond, nimic, decât nevoia fundamentală a sufletului uman de a prinde sensul lumii.” Mult mai târziu, într-un cu totul alt context cultural, Grigore Vieru scria, la rându-i, că „nimeni nu ştie mai bine ca inima secretele creierului. Poezia ar fi secretul creierului scăpat din gura inimii.”
Două „definiții” ale poeziei cu ecou în două secole diferite ( al XX-lea şi al XXI-lea), în care totul s-a schimbat foarte repede, iar lumea a evoluat într-un ritm amețitor. În decursul acestor două secole au fost două războaie mondiale, s-a descoperit bomba atomică, regimuri foarte dure au cunoscut mărirea și decăderea, numărul locuitorilor planetei s-a dublat, iar poezia nu a rămas indiferentă la aceste schimbări. La fel ca şi omenirea, poezia s-a schimbat dramatic, dar şi-a păstrat în adâncimea ei acea undă de nemurire şi de visare pe care a avut-o dintotdeauna .
În cuvintele celor doi mari scriitori redate mai sus, poezia este legată prin fire invizibile de două elemente definitorii pentru însăși ființa umană: inima şi creierul. George Călinescu a deghizat aceste elemente cu ajutorul sufletului uman, respectiv a activităţii intelectuale, în timp ce Grigore Vieru, prin menţionarea directă a cuvintelor a dat o mai mare importanţă fizică vieţii. Cu toate că cele două idei au puncte de reper nu chiar asemănătoare, dacă vrem să concluzionăm, putem spune că poezia e ceea ce dictează inima, porneşte din interiorul inimii, atunci când creierul intră în repaus (totul devine iraţional şi ineficient). Ceea ce pornește de la inimă este adesea foarte greu de înţeles, de aceea atunci când citeşti o poezie trebuie să vezi dincolo de cuvinte.
În partea a doua a citatului, Călinescu încearcă să explice cum se naşte o poezie. Cel care creează o asemenea operă trebuie să fie „nebun”, pentru a da cititorului senzaţia că acele cuvinte folosesc la comunicare, şi nu exprimă nimic deosebit. Creatorii trebuie să folosească „gestul comunicării fără să comunice, în fond, nimic”. Numai dacă analizezi în profunzime îţi dai seama că întotdeauna există, de fapt, un sens al neînțelesului – „nevoia fundamentală a sufletului uman de a prinde sensul lumii”.
Grigore Vieru crede că poeziile sunt ca nişte mici scăpări ale raţiunii, evadări spre anumite lucruri şi fenomene care aparţin inimii. Altfel spus, raţiunea, în toată logică ei, poate avea şi o parte sentimentală, iar aceasta poate fi uneori exprimată, dar numai cu ajutorul „gurii inimii”. Ea este cea care impulsionează raţiunea evadare, ştiind întotdeauna toate secrete creierului, care, în activitatea lui intelectuală şi strictă, creează, câteodată, sentimente, trăiri ce aparţin inimii. Uneori trăirile sunt frumoase, alteori sunt brutale, numai că inima, prin frumusețea ei neștiută, le exprimă profund şi interpretabil, transformând poezia adesea într-un lucru de neînțeles pentru mulți.
În literatura noastră, secolul al XX-lea este, se știe, o perioadă a discrepanţelor. Poezia se naște la confluența a două mișcări antinomice, tradiționalismul și modernismul, una orientată către folclor şi etnografie, către tradiția rurală, concomitent cu respingerea culturii urbane, în timp ce a doua cuprinde toate acele mişcări artistice care exprimă o ruptură față de tradiţie, negând, în forme uneori extreme, epoca ori curentul care le-a precedat. Ce este așadar poezia… astăzi? Întrebare aproape retorică, la care răspunsul poate varia la infinit. Dincolo de toate, poezia rămâne o creaţie a omenescului, dar care, paradoxal, este adesea prea puțin accesibilă omului. Și poate că omenirea nu va înțelege niciodată puterea ei, dar cu siguranță alte și alte generații se vor naște în umbra acestei enigme etern omenești… poezia.
Frumos, ai surprins foarte interesant problematica poeziei…
Bravo!