Nu fumez. Alcool? Nu, mersi. Pantofii? Poate o adicţie uşor de ţinut sub control. Însă marea mea dependenţă e muzica mea. Mă vezi cu căşti în urechi la orice oră. Player-ul meu cu un sticker cu ochi bulbucaţi albaştri şi căşti roz e asortat (de multe ori ca nuca-n perete) cu aproape orice ţinută. Înainte de examenul de competenţe lingvistice mă puteai admira într-o rochie neagră de catifea. Şi normal, cu muzica-n urechi , bătând ritmul din toc. Dimineaţa, spre tramvai îmi sună Billy Idol. Trezirea o fac aproape de liceu cu Whiskey in the Jar. Ultimele retuşuri la tema la mate pe un jazz plin de mister.
Citeam astăzi pe un blog o chestie extrem de interesantă. Ni se propunea să renunţăm la iPod, fiindcă distruge factorul uman. De aici toată vâltoarea gândurilor. Mă întâlnesc cu cineva, salut în fugă. Discut în tramvai cu un amic şi las o cască în ureche, zemflemitoare, obraznică, nemanierată. Nici chiar maşina care se îndreaptă spre mine ameninţător nu o prea bag în seamă.
Muzica e adicţia mea, recunosc. De fapt, devine cam adicţia generaţiei mele. Aşa cum interbelic, fumatul era gestul suprem, sublinia fineţea şi eleganţa, aşa cum o dată crinolinele largi şi atât de incomode acompaniate de corsete sufocante erau într-un fel obligaţia timpului, aşa şi acum, ne trezim fermecaţi de o gâsculiţă pierdută cu ochii pe geam, ascultându-şi muzica, dar totuşi, atât de absentă. Nu aş numi-o obligaţie, accesoriu, nici măcar gest elegant, ci doar ocupaţie generalizată unei generaţii.
Nu spun că voi renunţa la iPod, nu. Aş minţi amarnic. Doar că voi învăţa să scot casca în faţa cui merită, să închid muzica atunci când salut şi poate să mă angrenez într-o discuţie şi să dau volumul ceva mai încet. Chiar şi numai pentru sănătatea mea. Pentru că şi adicţiile au farmecul lor… dar cu măsură.
Jos pălăria. Jos casca. Hai să devenim din nou ceva mai umani.
Fiecare generaţie cu „păsărelele” ei…
De fapt niciodata o fata nu are destui pantofi. Niciodata nu ai inteles o melodie mai bine decat atunci cand ai ascultat-o a 100-a oara sau a 1000-a oara?
O mică observaţie daca se poate (mai mult o parere de a mea): acest cuvânt „adicţie” mi se pare că sună mult prea urât în limba noastră.Cred ca „dependenţă” ar fi ceva mai „românesc”.
De acord cu tine Alexandru. Deși se pare că există în limba română, cuvântul „adicție” sună, într-adevăr, cam ciudat. Cam zgârie timpanele obișnuite cu limba română. Mă bucur că nu sunt singura care militează pentru mutilarea inutilă a limbii române. Cred totuși că Georgiana nu l-a folosit întâmplător. Poate ne spune ea de ce. 🙂
Si iata intamplarea transformata in studiu. Am fost avertizata aseara de un prieten care imi citea noua jucarie in avanpremiera ca suna cam… interesant, insa am desconsiderat. Dar hai sa mearga asa de dragul de a fi mai exotici.