Suflarea lui caldă m-a trezit din amorţeală. Am deschis ochii şi m-a izbit lumina dimineţii de iarnă. Ninge. Ningea calm, cu fulgi imaculaţi şi la fel de etern ca şi seara în care el mi-a întins mâna.
– O cafea?
Zâmbet cald, o expresie proaspătă. Uneori mă simt ruşinată că sunt o leneşă şi îl las să mă vadă dormind. E jenant.
– Nu, ştii că nu-mi place…
Aceeaşi întrebare, deşi singur ştie răspunsul. Ştie că-mi place ciocolata caldă.
Afară ninge. Cana abureşte sticla de care sunt rezemată, iar eternitatea de afară îmi reaminteşte de o seară, a cărei amintiri el mi-o citeşte pe zâmbet.
– Desigur, o cicolată.
Se întoarce cu spatele şi totuşi simt cum zâmbeşte aceluiaşi gând. O clipă stau şi continui să contemplez priveliştea de afară. Copacii plini de puf îşi îndoaie greu crengile peste aleea parcului adormit. La colţ de stradă apare o umbrelă roşie încercând să se ascundă de feeria din jur. Oare de ce?
Îmi întinde ceaşca cu acelaşi zâmbet, deşi observ o oarecare schimbare. Nu îl intreb, ar fi banal să o fac. Ce mi-ar răspunde? „Nimic”, ca de obicei. Chiar dacă ştiu foarte bine că are multe de spus şi o va spune cândva. Sau poate chiar azi… iar eu nu voi observa. Deşi se mai întâmplă şi viceversa. Dar, nu contează atât de mult. Continui să mă uit lung la această perdea albă, sorbind băutura aromată. Iar el stă alături şi mă priveşte. O simt, chiar dacă nu-l văd. Ştiu doar că e mult mai aproape de mine acum, sufleteşte.
– Mai ţii minte cum m-ai întrebat dacă zăpada este făcută din lacrimile fluturilor?
Ce întrebare neaşteptată. Nu-i răspund. Dar da, ţin minte. Era una din primele seri când ningea în această iarnă. Era frig, iar eu am plecat mai devreme ca să pot fi singură. De ce am vrut să fiu singură? Nu mai ştiu, nu ţin minte, dar nici nu mai contează. Dar eterna cădere a fulgilor, tăcerea sobră a serii şi luminile oraşului m-au făcut să mă gândesc la fluturi. Cum ar fi să fie fluturi iarna? Să zboare printre vânt şi crivăţ, să poarte pe aripile lor fulgi, care îngreunează toată fiinţa…
Şi atunci am auzit paşii lui. I-am auzit undeva departe, neclari şi neimportanţi în acel moment. De ce s-a oprit lângă mine? Nu ştiu, nu vreau să-l întreb. Ce avea atunci pe suflet cred că nu-mi mai pasă. Sau poate că nici atunci nu-mi păsa. I-am prins privirea şi, involuntar, l-am întrebat:
– Crezi că zăpada este facută din lacrimile fluturilor?
De ce am întrebat? De ce lacrimi de fluturi? Cred că era o întrebare stupidă şi nu-mi dau seama cum de am pronunţat aceste cuvinte. Şi el? El mi-a zâmbit. Mi-a zâmbit într-un fel ciudat. Şi nu a mai zis nimic. Am stat aşa, împreună, necunoscuţi, sub praful argintiu şi rece al iernii. Cred că am stat o eternitate aşa…
– Ce-ar fi să mergem azi în acel parc?
Să mergem? De ce? E dimineaţă, e frig şi e mult mai bine aici, la căldură, cu o ciocolată caldă şi cu miresme ce mă înnebunesc. A trecut ceva timp de atunci…
Nu-i răspund. Doar zâmbesc, simţind prezenţa lui plină de acel ceva ce mă face de fiecare dată să tresar. Zâmbesc. Şi el ştie asta. Ştie că astăzi vom merge acolo, neapărat.
Ceaşca rămâne pe jumătate plină, părasită pe măsuţa mică, alături de un vas plin cu bomboane. Apartamentul e pustiu. Acum nu sunt acolo şi nici el nu e lângă mine. Dar această zi va trece mai repede. Pentru că seara voi merge din nou să contemplez căderea eternă. Doar că de data asta fularul va încălzi două suflete, legate de un fir de de frig… veşnicie şi lacrimi de fluturi.
… parcă e o filă ruptă dintr-o poveste de iarnă. Frumos!