Pe geam, aripi şi flori de gheaţă, pe care suflarea-mi caldă le topeşte… Melodia se opreşte brusc. Tresar. Un zogomot ciudat se-aude; ahh… e doar vântul… ce a trântit uşa de la intrarea în casa pustie, dar atât de înăbuşitoare şi sufocantă. Papucii pufoşi de casă, mă aşteaptă să îi încalţ, să încep noua zi. Dar nu, astăzi nu vreau. Priveliştea de afară mă atrage enorm, iar dansul fulgilor minusculi, uşori, plăpânzi mă ameţeşte şi mă duce într-o lume, o lume depărtată, o lume doar a mea. Ochii-mi rugători privesc cerul de un gri înţepător; surâsul acestuia îmi aminteşte de beţia nopţilor când ne cufundam în şoapte. Chitara dezacordată din colţul camerei mă tentează. Vreau să mă pierd din nou în furtuna de silabe îmbinate în fraze fără înţeles pe acea linie melodică ce nu cred că voi putea vreodată să o uit. Vreau să simt parfumul părului tău, să-ţi citesc pe buze fericirea, să colind prin sufletul tău şi să-i dezleg în totalitate enigmele. Zăresc pe măsuţa din mijocul sufrageriei micul dejun ce aşteaptă deja de prea multă vreme. Ceaiul s-a răcit şi pâinea cu unt miroase uşor rânced. M-aş trezi… dar pentru ce? Ca să îmi reîncep aceeaşi viaţă monotonă? De ce să fac asta, când să visez, şi să îmi amintesc de zilele când te ştiam aici, de clipele când îţi simţeam pulsul inimii, de momentele când te chemam, şi ne iubeam, şi ne uram…
Dar, într-un final, mă ridic, deschid fereastra. Afară, alb proaspăt, aer rece, copaci în straie de măgărintare, melancolie şi puritate. În zăpadă, desculţă, mă plimb; şi simt zăpada printre degete, şi culeg ţurţuri de gheaţă de la streşini, şi mi-s gheaţă mâinile, deşi sufletul mi-e atât de fierbinte.
Alerg prin curte.
Mă opresc în faţa băncuţei, astăzi atât de albă, pe care stăteam de vorbă cu păsările şi cu buburuzele şi parcă revăd zâmbetul omului de zăpadă din curtea din faţa casei, pe care îl făceam în fiecare an. Simt nevoia să împodobesc din nou bradul de lângă poartă şi să cânt colinde şi să mă pierd în jocul de lumini al focului din vatră. Deodată îmi vine în minte imaginea saniei din copilărie, care în pod, poate că încă mă aşteaptă. Mă urc pe scară, şi într-o parte, pierdută şi solitară, sania ruginită e ca şi pregătită de plecare. Ahhh… de când nu am mai scos-o la o plimbare. Parcă îmi surâde, şoptindu-mi: „Era şi timpul!”. Nu pot să cred că voi face asta, dar pornesc spre dealul din capătul satului. Îmi atrage privirea o căruţă trasă de doi cai, unul alb, celălalt negru, mânată de un bătrân cu pipa aprinsă ce lasă în urmă un norişor firav de fum. Îmi aminteşte de ceva, de cineva, nu ştiu de cine, nu vreau să ştiu, mi-e bine aşa, fără să ştiu nimic, fără să vreau nimic…
Ajung în vârful dealului şi abia atunci observ ceaţa densă, prea densă. Un fior ciudat mă străbate, de parcă mi-ar fi frică; dar nu îmi pasă de ce s-ar putea întâmpla. Mă aşez pe sanie şi pornesc la vale. Nu văd nimic în faţă, e totul alb, dar deodată un zogomot puternic îmi sfâşie timpanele şi o pocnitură îmi face mâinile să tremure. Şi totuşi… nu simt nimic. Nici durere, nici tristeţe, nici fericire, poate doar puţin dor, dor de tot ce a fost. Şi îmi dau seama că totul s-a sfârşit şi chiar şi aşa, sunt bine şi într-o clipă: negru, apoi alb şi din nou negru…
O ploaie de fuluturi albi izbucneşte. Acolo, pe zăpada tristă, cu ochii pe jumătate deschişi, stă o ființă firavă care parcă şi-a aşteptat de mult timp contopirea cu eternitatea…
super tare…
…mi-ai trezit amintiri prin cuvinte…astept sa mai citesc; apetitul mi l-ai deschis!
Dar de ce atata tristete la final? Pana la ultima fraza mi-a placut foarte, dar apoi m-am intristat( chiar daca e scris super!)…