Dacă există o limită a cunoaşterii? Până astăzi, sincer, nu m-am întrebat. Niciodată nu m-au preocupat chestiile filosofice… Cine sunt? Ce este viaţa? Ce este cunoaşterea? Sunt întrebări al căror răspuns nu îl voi şti, probabil, niciodată. Atunci când este vorba de cunoaştere, există tendinţa, cel puţin din punct de vedere pedagogic, de a se face diferenţa între cunoaşterea teoretică şi cunoaşterea practică, cea care este dobândită prin experienţă.
Ce este cunoaşterea, de fapt? Din click în click am găsit : „Cunoaşterea este unul din procesele definitorii, fundamentale ale spiritului uman.” Bun, însă cunoaşterea este tot un „proces” pe care tu alegi dacă vrei să îl ţii cu tine însuţi sau vrei să nu ai niciun câştig din el. În fiecare zi cunoaştem ceva ; indiferent că e un lucru important, că e un lucru pe care îl vei uita în scurt timp (şi poate într-un moment al vieţii ţi-l vei aminti şi îl vei putea valorifica) tot treci peste limita cunoaşterii din fiecare zi. Consider că fiecare avem câte o limită a cunoaşterii pe care o putem pune, sau o putem amâna.
Astăzi, recunosc: m-am plictisit teribil la ora de română şi cred că am pus un fel de limită la cunoaştere; în sensul că nu am vrut să „cunosc” părerile celorlalţi, deşi, recunosc, câteva au fost chiar interesante, însă nu au putut trece de „limita cunoaşterii” mele. Şi pentru că trebuie să îmi exprim părerea despre acest subiect, (deşi poate pentru alţii părerea mea va fi la fel de lipsită de importanță ca şi părerile lor pentru mine) o voi scrie. Scriu pentru a mulţumi micul procent de omuleţi interesaţi totuși de părerea mea. Bineînţeles că există o limită a cunoaşterii, iar această limită este pe cât de simplă ar suna, pe atât de dură, dacă stai să o analizezi. Eu o numesc simplu – „limita mea”. Oricare dintre noi are „limita mea”. Ceea ce vreau să spun este că eu chiar şi acum sau chiar şi mâine pun limită la cunoaştere (mai ales la matematică, deşi aş face-o pe riscul meu…).
Cred că fiecare ar trebui să aibă o limită pertinentă aplicabilă atunci când unele lucruri ne depăşesc, însă în acelaşi timp flexibilă, în sensul că poate fi mutată acolo unde a rămas de la o decizie anterioară şi totul să revină pe tărâmul normalităţii.
În speranţa că nu am fabulat prea mult (deşi unele persoane sigur vor crede asta şi au, desigur, tot dreptul din lume) vă mulţumesc că aţi pierdut (sau nu) câteva minute din viaţa voastră citind „filosofiile” mele despre cunoaştere, pertinente sau impertinente. Și încă ceva… vă doresc ca voi să nu puneţi niciodată limite la cunoaşterea voastră.
Au trecut patru ani și nu mi-am schimbat deloc părerea. Nu mă așteptam să mai regăsesc acest articol „ după ani și ani”. O amintire foarte plăcută!