Reflectez intens la iluzii lăuntrice care mă biciuiesc din interior şi care oferă fumului un conţinut bogat de idioţenii tâmpite pe care mi le imaginez. Stau pe scaunul -cândva rece – de prea mult timp. S-a încălzit cu gândurile mele pe care le-am aşezat ca pe o tarabă pentru a le vinde. Orice numai să scap de ele. Sorb liniştită şi cu poftă din cafeaua revederii ca şi cum ar fi unică, deşi, ieri a fost la fel.
Încerc să nu rămân în urmă nici cu fumul, care, acum îmi oferă umil, dar recunoscător cuvinte prinse într-un joc amar de realităţi crude. Fumul îşi desenează accidental o lume a lui în care este, evident, actorul principal. Îmi abandonez iresponsabil realitatea şi joc alături de el în acea lume. Creez scenarii stupide în care replicile sunt legănate cu seriozitate ritmică de către falsităţi. Intenţionez să cântăresc, cu simţ de răspundere, fiecare gură de aer cu care mă hrănesc lacom ca şi cum nu ar mai fi. Insinuez că dansez pe apă şi cerul se contopeşte cu mine… devenim dependenţi unul de celălalt. Alerg după nuanţa de fum, care m-ar putea omorî, ca o nebună. Mă pierd prin ea, de aceea, invoc scrumul la sacrificiu.
Revin în lumea mea pentru a mai sorbi necontenit din mirosul proaspăt al cafelei şi doar rar din substanţa ei. O simt cum trece prin fiecare firişor venal. Mi-e indispensabilă… Falsific dorinţele pentru a nu-mi cere nimeni socoteală – ce fel de dorinţe ai şi tu – răsuflând uşurată când trec neobservate fiind numite „simple dorinţe de copil”.
Las totul deoparte, pe măsuţa din cafenea – încă miroase a mitrolac. Îmi simt buzele arse. Îmi deschid geanta pe care am luat-o, fără să o anunţ, de acasă pentru a vedea dacă nu am din greşeală vreun balsam. Nu găsesc decât rujul meu roşu pe care îl am, special pentru zilele negre dar, de nevoie o să îl folosesc şi azi. Îmi conturez cu grijă buzele şi îl pun înapoi în geantă. Îmi aşez intenţionat coatele pe masă şi încerc să ofer, cât mai sincer, respiraţia mea hotărâtă, exteriorului. Încerc să fac licori cu diverse pe care, mai apoi, să mi le picur cu dezinteres, în fiecare dimineaţă, în cafea.
Folosesc din abundenţă litere de culoare presărate pe o foaie cu dorinţe înfocate de a fi înţelese. Anticipez fiecare mişcare a umbrei de catifea pe care o lasă fumul parfumat. O provoc printr-o zbuciumare strictă şi simplă. Mă pedepseşte cerându-mi câte un sărut de fiecare dată când fac asta. Eu îl ofer fără să pun prea multe întrebări. Îmi sacrific buzele cărnoase cănii doar pentru a face în ciudă fumului care desenează forme bizare prin aer. Îl privesc cu oarecare compătimire. Mă înnebuneşte gândul să trec dincolo de ideile siropoase care îmi sunt susţinute de cele două lucruri indispensabile.
Sorb pentru ultima dată din cafea, de data aceasta, cu patimă. Încerc, neîndemânatică, „să îmi ghicesc viitorul” privind ironic în impresiile neştiute ale zaţului. Mă pregătesc să mă ridic, cu gesturi mecanice de om grăbit. Observ, fără să vreau, şerveţelul de lângă farfuriuţa de cafea. Îmi amintesc de rujul pe care l-am lăsat să îmi mânjească acum câteva minute, buzele. Sărut şerveţelul şi îl las în aşteptare pe masă – azi nu e zi neagră. Mă ridic şi plec. Ajunsă afară realizez că plouă… doar pentru mine. Azi am simţit ploaia înaintea tuturor. Se pare că totuşi va fi o zi neagră. Deschid geanta, îmi scot oglinda şi rujul- îmi conturez încă o dată buzele… ceva mai intens. Se pare că, deşi va fi o zi lungă, va trebui să îmi fac timp să reînnoiesc nuanţa roşie a buzelor… azi rujul îmi va fi indispensabil. Mă uit atentă în oglindă şi văd cum ochii îmi picură vise incerte.
Comentarii recente