„Da, viaţa e un fum, dar merită să lupţi cu ea şi să învingi şi mai ales să rămâi în această luptă cu conştiinţa curată.”
Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni
Deşi nu are nici o legătură cu opera lui Maugham, „fumul” citat, din Cel mai iubit dintre pământeni, ar putea avea rolul unui văl „pictat” ce înfăşoară toată acţiunea, ducând pe căi necunoscute destinele personajelor nuvelei.
Londra anilor ‘20, în prim plan – înalta societate, dineuri, întâlniri, seri de dans în care fiecare tânără îşi caută un potenţial soţ pentru a face o partidă bună; tineri căutând femeia potrivită pentru întemeierea unor căsnicii reuşite şi mame m
aterialiste, având drept scop găsirea unui ginere bogat care să le scape de cheltuielile fabuloase ale junelor fiice. Un bun exemplu este mama lui Kitty Garstin, o femeie zgârcită şi materialistă. Dezamăgită de propria viaţă, aceasta este supărată pe fiica ei mai mare, Kitty, care deși este frumoasă la 25 de ani este încă nemăritată. Totul se schimbă când fermecătoarea femeie întâlneşte un tânăr bacteriologist, Walter Fane, un om foarte ciudat, timid şi tăcut, care o cere în căsătorie. Simţindu-se în plus în casa ei şi sătulă de gura rea a mamei, Kitty decide să accepte propunerea lui Walter, tinerii soţi urmând să locuiască în Shanghai, unde Walter se ocupă cu studierea bacteriilor.
Deprinsă cu viaţa boemă, lipsită de griji, într-o societate tipică Londrei secolului al XX-lea, lui Kitty îi este foarte dificil să se integreze în colonia din Shanghai, aceasta având alte reguli decât lumea occidentală. Însă aici Kitty îl întâlneşte pe bărbatul visurilor ei, Charles Townsend, vice consului Angliei în China. Aceştia retrăiesc momente de pasiune profundă, ambii fiind însă în ipostaza ingrată a soțului care trădează. Povestea se încheie când Walter îi depistează, dându-i lui Kitty posibilitatea de a alege între un un divorţ scandalos sau plecarea împreună cu el în Mei-tan-fu, un sătuc primitiv şi infectat de holeră. Tânăra Kitty încearcă să-şi găsească salvarea sub protecţia lui Charles, care însă este un om fricos şi nu poate face nimic în situaţia creată. Lui Kitty nu-i rămâne nimic de făcut decât să-şi urmeze soţul într-o lungă călătorie.
Mei-tan-fu, 1925, un sat uitat de lume, pierdut în pâmănturile Chinei, năpădit de sărăcie şi holeră. Soţii Fane sunt cazaţi în casa unui colonist englez ce a murit de holeră, iar condiţiile de trai şi oamenii din jur o înspăimântă pe Kitty, aceasta dând pentru prima dată de greutăţile vieţii, petrecându-şi zilele monoton în locuinţa mizeră, păzită de un soldat chinez şi lipsită de atenţia soţului, care nu vrea să comunice cu ea şi este permanent cofundat în studierea bolii.
Viaţa în sălbăticie, naţionaliştii chinezi, mănăstirea de maici, forţa oamenilor în lupta cu holera, încercările lui Walter de a salva satul de boală reprezintă doar cortina, în prim plan conturându-se relaţia de maturizare şi evoluţia lui Kitty, aceasta înţelegânând adevăratele valori doar atunci când este prea târziu…
Opera a avut trei ecranizări, cea mai recentă fiind regizată de John Curran, apărută în 2006, avându-i ca actori principali pe Edward Norton (Walter) şi pe Naomi Watts (Kitty). Filmările au avut loc preponderant în China, în localitatea Huang Yao, ceea ce a mirat autorităţile chinezeşti, acestea neaşteptându-se la alegerea „unui loc atât de uitat de lume”.
Stilul de a filma, actorii în sine, expresiile sincere şi naturale ale lor m-au captivat. Coloana sonoră este una de excepție, în special melodia de la sfârşit, A la Claire Fontaine, care subliniază atât de bine intensitatea momentului, încât sunt sigură că ar sensibiliza pe mulţi. Opera în sine are un caracter moralizator – „preţuieşte ceea ce ai”, cam așa s-ar traduce mesajul filmului și al cărții. Romantismul este uşor, natural, fără exces de sirop şi de fraze necioplite, având rolul de a accentua calităţile şi umanitatea personajelor. Acţiunea nu se întinde la nesfârşit, îşi are cursul său şi nu deviază, încheindu-se într-o notă dramatică, având un final deschis.
Recomand acest film tuturor celor care sunt pasionaţi de opera lui Maugham și tuturor cinefililor. The Painted Veil este, cu adevărat, o capodoperă.
Comentarii recente