Există o limită a cunoaşterii?
„Imaginatia este mai importantă decât cunoaşterea. Cunoaşterea este limitată. Imaginaţia invaluieste lumea.”
Albert Einstein
Iau cugetarea lui Einstein drept sfat, în vederea ideilor ce vor urmă; îmi voi laşa imaginaţia să zburde pe drumurile nelimitate ale sale până la găsirea unui răspuns, relativ, vizavi de cunoaştere. Există oare limită pentru cunoaştere? Rezonanţa pe care o are cuvântul „cunoastere” in mintea mă îndeamnă să-mi imaginez un domeniu absolut, de neatins. Într-un mod straniu, când aud de cunoaştere, nu mă gândesc la cea pe care o dobândeşte fiecare dintre noi, cea generală sau a universului. O văd ca un domeniu suprem în care oricât ţi se pare că înaintezi, de fapt te rătăceşti încontinuu. Când dorinţa de cunoaştere a fiecăruia dintre noi este în fază incipientă totul pare realizabil. Ţi se pare plauzibil că după o perioadă de muncă intensă vei putea jongla cu toate informaţiile dintr-un domeniu. Le vei stăpâni atât de bine, încât orice ţi-ar spune cineva nu te va miră. Tacit, vei fi de acord că tu eşti atotştiutor. Uiţi că tu, omule, eşti limitat? Omiţi că iluzia atotcunoasterii e efemeră? Uiţi că mai sunt alte domenii de disecat? Evoluţia nu se stopeaza. Eşti în acelaşi pas cu ea? Informaţiile şi experienţele multilaterale se diversifică de la un minut la altul. Eşti capabil să le asimilezi?
Bun venit, în primul capitol dezlegat, analizat, simţit şi tăiat din lista ta cu aspiraţii! Ce urmează? Următorul punct… Eşti confuz. Să urmăreşti schema iniţială de novice optimist sau să te focalizezi, doar puţin, pe detaliul neasimilat, din capitolul anterior? Şi aşa te rătăceşti; că într-un labirint. Se aude nisipul din clepsidră ce te aşteaptă la final. Nu-ţi păsa. Vrei doar să te lămureşti. Încerci să dezlegi iţele ,dar parcă nu ai timp să le aşezi pe toate. Or fi la pubertate de sunt atât de zglobii? Te încăpăţânezi. Din mister în mister. Te simţi epuizat. Involuntar, aspiraţia de cunoaştere devine patologie. Un termen exagerat folosit pentru a caracteriza o categorie de oameni care consideră că pot încătuşa cunoaşterea. Interpretez greşit ?
Foto:Ioana Avirvarei
Cunoaşterea proprie nu se confundă cu ceea ce consider eu cunoaştere adevărată. În opinia mea, cunoaşterea umană este cea limitată, de care vorbeşte Einstein. Ea este un sfert de cifră ce vrea să atingă infinitul. Fiinţă umană, prin natură, este limitată. Se limitează, se lasă limitată şi este limitată. Limitarea reflexivă se face prin dezinteresul pentru evoluţia personală, prin lipsa ambiţiei şi comoditate. La extremă „bolnavului de iluzie” se află omul mediocru, şters, dezinteresat de bogăţiile imateriale. Limita care ne modelează este societatea. Limitele ,de care ne lăsăm opriţi, voluntar, în drumul cunoaşterii sunt probleme sociale. Deşi n-ar trebui să fie probleme reale, au un impact neaşteptat asupra noastră. Politica, economia, rasismul, sunt limite ce ar putea fi depăşite. Ce facem cu limitele impuse? Impuse de divinitate, de natură. Timpul ne scoate brusc din infinitul cunoaşterii supreme. Ne situează la câţiva metri de start, nesatisfăcuţi. Limita ce se înalţă triumfător ne evacuează din orice cale ambiţioasă. Ne azvârle într-un alt spaţiu ce nu preia cunoştinţele acumulate. Deci, cunoaşterea proprie ia sfârşit, într-un stadiu ce nu este mulţumitor.
Concluzia mea este că fiinţa umană este limitată, de factori interni sau externi, iluzorii sau reali, de depăşit sau invincibili. Aşadar, în viziunea mea, până şi conceptul de acunoastere” este unul imposibil de explicat de o minte limitată ce nu cunoaşte toate misterele vieţii. Pentru mine cunoaşterea este de neatins.
like 🙂