Impas

Ţi-am împrăştiat caracteristicile peste tot…am vorbit vrute şi nevrute, de toţi şi de toate. Mi-am dorit imposibilul din posibil şi am reîncarnat fericirea într-un chip nevăzut de inger…al tău. Mi-am îmbibat cămaşa în esenţe de migdale spiralate şi am uscat-o răsuflând prin ea ca prin vis. Am aruncat esenţa în ghiveciul unei flori de mai dintr-o melodie vagă, discretă pe care obişnuiesc să o fredonez după ora de muzică. Am îmbrăcat cămaşa umedă, încă, dar mi s-a părut aspră în cuvintele monotone lipsite de înţelesul concret, concis şi totuşi atât de profund. Am ieşit cu ea prin ploaia măruntă ce scălda universul vast şi monoton. Am alergat ca un năuc în toate părţile şi am tresărit la fiecare atingere, a fiecărui strop de lacrimă schimonosită a ploii. Am aruncat în profunzimea lui litere fără sens, culoare sau dorinţă absolută. Au încercat să îşi facă o autodescriere cu ajutorul lor…mi-au mai cerut, deşi am încercat să le explic că nu există destule litere, care aranjate în orice manieră, să poată să le descrie atât de perfect cât să nu mai existe urme de îndoială sau întrebări despre vremurile lor. Totuşi, le-am mai dat până când s-au epuizat… Au ajuns să îmi dea dreptate-rar se întâmplă una ca asta- şi s-au evaporat, din respect.

Te-am strigat de fiecare dată, pe nume, atât de tare încât m-am trezit în miez de noapte cu gândul la tine. Am răsuflat uşurată când am văzut că nu a fost decât un vis…unul din acele vise care spun totul şi în acelaşi timp, nimic. Acel vis care dă dovadă de curaj atunci când are noaptea coşmaruri morbide, revenind cu acelaşi interes şi cu acceaşi dorinţă de a-mi face imaginaţia să te ajungă din urmă chiar dacă eşti olimpic la alergări.

Te urăsc pentru fiecare gest nemenţionabil care mă pune în situaţia de a-l analiza încontinuu fără să se sfârşească vreodată detaliile lui. Acel gest care este atât de comun şi totuşi atât de unic din prisma cui vinea…a ta.

Te-am blestemat de fiecare dată când te-am văzut trecând prin sufletul meu…şi încă mai treci…