Eu, în 2021 (I)

,,Nimic nu se compară cu visul de a crea viitorul.

Astăzi o utopie, mâine în carne şi oase.”

(Victor Hugo)

Viaţa… Visul… Interesant, oare cum ar fi viaţa fără visuri? Au existat oare generaţii care nu au visat? Nu prea îmi vine să cred… Dacă stăm puţin să ne gândim, aşa au făcut şi părinţii şi buneii şi străbuneii noştri. Toţi au fost puşi la încercarea de a-şi crea un vis, care mai apoi a devenit poate că nu completamente realitate. Astăzi mi-a venit şi mie rândul…  Este o încercare destul de dificilă, deoarece gândul meu o ia razna şi în minte îmi apar mii şi mii de dorinţe şi visuri, unele chiar utopice.

Voi fi sinceră şi vă voi destăinui o mare taină, doar a mea. Adeseori, înainte de culcare, îmi imaginez viitorul meu, mai bun sau mai puţin bun. Având deja o idee fixă, în fiecare seară încerc să modific imaginea visului meu incluzând sau excluzând lucruri, persoane, studii, etc. Încă de mică mi-am găsit un model în viaţă, care este desigur mama. Nu ştiu de ce am ales-o tocmai pe ea, pe semne că din cauza supremaţiei sale (pentru mine), sau poate că datorită instinctului meu de copil drăgăstos. Tot ce am învăţat despre viaţă până acum i se datorează familiei, şcolii şi tuturor confruntărilor şi situaţiilor grele care s-au ivit în calea mea.

Să încep acum relatarea viitorului meu, aşa cum îl văd eu acum, la o vârstă încă destul de fragedă…

…Uite că au mai trecut încă zece ani… Da, zece ani care s-au spulberat asemeni unei şoapte de gând – cu multe evenimente deosebite, frumoase sau mai puţin frumoase, colorate sau doar în culori pale, sumbre uneori. Nu-mi imaginam vreodată că voi rămâne în suflet aceeaşi fată perseverentă şi dornică de aventură. Credeam că mă voi lipsi de zburdălnicie şi voi semăna foarte mult cu mama mea, o fire cumpătată, care a şi uitat deja ce înseamnă distracţia, devenind parcă tristă şi foarte serioasă, datorită grijei pe care ne-o poartă mie şi frăţiorului meu.

Am acum douăzeci şi ceva  de ani. Port același păr lung, până la coapse, de care nu m-am putut despărţi, chiar dacă le răspundeam tuturor la aceeaşi întrebare adresată mie, că-l voi tunde după ce m-oi mărita. Sunt foarte fericită pentru că am absolvit cu brio Facultatea de Chirurgie Dentară din Geneva – oraş în care mi-am dorit mereu să merg. Nu am avut niciodată remuşcări pentru că am ales anume această facultate, pentru unii dificilă, prea pământească şi plictisitoare .

Cel mai mult însă mă bucură faptul că, în sfârşit m-am căsătorit cu cel pe care îl iubesc încă din liceu. A fost foarte greu să întemeiem o relaţie strânsă, datorită certurilor necugetate şi a veşnicilor supărări. Acuma însă suntem fericiţi şi mulţumiţi unul de celălalt. Avem o căsuţă mică, dar a noastră, pe marginea lacului Como, din oraşul cu acelaşi nume. Am reuşit să deschid cu ajutorul soţului, care de altfel este avocat, un cabinet dentar, care începe să meargă foarte bine încetul cu încetul.

Lumea nu s-a schimbat foarte mult. Oraşele au rămas la fel, cu aceleaşi clădiri vechi şi pline de istorie şi mister. Nu am crezut niciodată că o sa ajung până în anul 2021 şi o să mă plimb prin livezile, pe lângă râuri, şi podgorii îngrijite cu atâta drag, asemeni aducându-mi aminte de copilărie, când mergeam cu bunelul la strâns roadele. Chiar dacă mulţi îşi făceau griji cu privire la anul cel misterios – 2012, ce presupunea sfârşitul lumii, nu s-a întâmplat niciun cataclism, nimic, ba din contra, totul a revenit la normal: mediul nu mai este la fel de poluat ca înainte, natura este asemeni aceleia de acum 200- 300 de ani, iar oamenii par a fi mai buni, mai modeşti şi interesaţi de propriile activităţi.

Pot să afirm,cu certitudine,  de o mie de ori, că nu aş schimba pentru nimic în lume ceea ce am în momentul de faţă – vis pentru care am luptat foarte mult… Fiecare vis, neapărat se materializează în timp, iar atunci cînd viaţa are culoare, sens şi visele, ce ulterior  vor deveni realitate, vor fi doar colorate!

Viaţa e atât de frumoasă, merită şi trebuie trăită fiecare clipă din ea!