Aş vrea să asociez sensul acestei întrebări cu acela al existenţei vieţii după moarte sau a acţiunii tot mai des menţionate “mi-a pus Dumnezeu mâna în cap”, făcând aici trimitere la problema existenţei divinităţii. Fiecare dintre noi avem propria opinie, însă fiecare ştie ce se speculează în zeci de alte teorii decât cea a propriei persoane. Aşa că îndrăznesc să dau un răspuns subiectiv întrebării şi să spun că nu văd de ce ar exista o limită a cunoaşterii. Iar aici voi scoate din calcul extremitatea temporală, dat fiind că nu-mi este îngăduit să manipulez în vreun fel trecerea timpului. Pot să-mi asum drept cunoştinţe o sumedenie de lucruri, însă nu aş putea să afirm aceasta fără să fiu conştientă că am avut un contact direct cu lucrul/acţiunea/persoana în cauză. M-am emoţionat, am plâns, m-a durut, am râs şi am simţit atât cât să ştiu că mi se-ntâmplase ceva; experienţa îşi făcuse loc, iar efectul ei îmi tipărea în subconştient un material brut al impresiilor sensibile. Procedeul se reia zilnic, dând o nouă conjunctură sensului de infinit, posibilitatea de a putea adăuga mereu un unu. O trăire în plus. Închei într-un mod ciudat, afirmând că, deşi ajung să cunosc după ce trăiesc, uneori aplic reciproca şi constat că mă doare fără să mi se fi întâmplat încă.
Comentarii recente