Am amânat zile în șir clipa de nostalgie. Știam că va veni într-o dimineață, pe neașteptate, așa cum se întâmplă mereu de câțiva ani încoace. Nu știam cum va fi și nici nu îmi doream să aflu, pentru că, într-un fel pe care nu l-am cunoscut în trecut, simțeam că va fi altfel… Poate că de asta nici nu am vrut să-mi obișnuiesc sufletul cu începutul acesta precoce de an școlar. Și în tot acest răstimp am lăsat ezitarea să plutească purtată de raze prea calde pentru un început de toamnă, de stropi fictivi de ploaie care ar fi trebuit să-mi limpezească sufletul crispat în fața absurdului cotidian. Am purtat-o cu mine zile la rând, fără să îmi fac iluzii că mă va părăsi de bună voie. Am lăsat-o să se târască ore în șir prin cotloanele ascunse ale minții, însă nu i-am îngăduit să-mi treacă pragul sufletului. În ziua în care a ajuns la porțile lui, am țintuit-o într-un ungher întunecat și i-am poruncit fără vorbe să rămână acolo. Și nici măcar nu știu de ce am făcut asta… Poate că pentru simplul fapt că uneori suntem mai aproape de noi înșine dacă facem lucrurile așa cum simțim și nu așa cum ne dictează rațiunea, orgoliul (creator sau banal) sau alte entități cu veleități raționale. Sufletul nu dictează niciodată… doar simte. Mi-am împărțit, fără să vreau, ființa în două anotimpuri diferite și-am așteptat să se facă toamnă de-a binelea, așa cum se făcea pe vremuri. Cumva știam că lucrurile se vor limpezi și că ezitarea se va stinge încet, în răbufniri înăbușite, în ungherul ei întunecat.
Și dimineața a venit… așa cum o așteptam… Undeva, pe file galbene de toamnă, ziua aceasta e încrustată adânc, cu stropi de suflet dornic de un nou început… Așadar, începem?
desigur! 🙂
desi voi fi doar trecator prezenta in viata de licean, inceput marcat prin randurile mai sus puse, in ungherul asta plin cu randuri frumos cizelate o sa ma intorc la fel de des ca si inainte. ceea ce-mi doresc este ca voi, cei care ati ramas, sa-mi dati in continuare prilejul de a a avea unde sa ma intorc. cred ca startul la inspiratie v-a fost dat, asa ca astept cu nerabdare primele inlantuiri tomnatice care sa umple paginile acestei reviste. profit si urez un „La multi ani!” din suflet unor scriitori pe care-i port cu drag in suflet, alaturi de marturisirile fascinante – da, ale tale, Elena – si versurile de o exaltare imposbil de stapanit – desigur, scrise de tine, Petrica. Un an plin de bucurii si de multumiri pe toate planurile tuturor redactorilor, atat actuali, cat si viitori!
A inceput scoalaaa! Uraaaaa 😀
Succes la revista! Va sustin si astept varianta tiparita in Dk!