Încerc, fără să ajung la un rezultat care să mă mulţumească, să scriu câteva poeme de iubire pe un cântec de disperare. Şi o să mai încerc pentru că presupun că nu am nimic de pierdut…atâta timp cât sunt despre şi pentru tine.
Să ştii că, decât să iubeşti vinovat iluzii îmbrăcate la patru ace în carne, mai bine iubeşti un înger…un altfel de înger. Cred ca ţi-ar fi de folos atunci când vei simţi lipsa acelei iubiri de pe insula blestemată. Eu asta fac şi chiar mă ajută…iubind un înger de catifea învelit în sentimentalisme vechi, reuşesc să uit de multe din acele amintiri inventate în care totul era afundat în prea multă fericire ca să fie adevărat.
De curând am devenit traficant de umbre. Mă deghizez într-o prinţesă roşie dată uitării, mă furişez (în lumea asta şi în alte lumi) în spatele umbrelor şi le şoptesc vorbe de spirit la ureche. Le fur uşor închizându-le în geanta mea preferată cu multe fermoare şi le duc acasă. Acolo le trântesc vulgar pe masa umbrelor din mijlocul camerei. Apoi deschid toate ferestrele şi le oblig să priviească fix în ochii spălăciţi ai soarelui. Sunt momente în care sunt stele în plină zi. Atunci le dau voie să plece acasă fără să le dezmembrez; le răpesc noaptea şi le duc în grădina uitată de toţi, acolo unde am soare ori de câte ori vreau şi unde florile nu au parfum. Deloc.
Sunt în căutarea muzei perfecte. Am doar câteva dorinţe…vreau să fie o fiinţă imaginară cu picioare de sticlă ce să facă paşi vicleni în oglinda din capătul holului. Să ştie să se joace de-a destinul, să aibă o a treia viaţă, să ştie să numere până la sfârşitul infinitului, să nu fie doar o minciună de vară şi să nu vorbească cu străinii. Să aibă o viaţă discretă, să se îmbrace în acuarele şi să…stai! Am deja o muză care îndeplineşte condiţiile! Şi e eternă…
Mă uit la ceas…deja e mâine. Şi mai e şi ora tăcerii, o oră la care eu ţin foarte mult, lăsându-i pe ceilalţi să vorbească. Eu nu fac decât să scriu cuvinte de humă uşor de modelat.
Ca orice fiinţă cât de cât umană, am măşti. Am ascultat azi gândurile uneia din ele. Mi-a spus poveşti stranii în care toţi mor, rămânând eroul; care moare şi el de singurătate. Mi-a vorbit despre misterul gheţii de foc şi despre operaţia ei pe caracter deschis. Nu a ezitat să mă plictisească amintindu-mi de cât de uşor e să spui “adio” dar cât de greu e să spui “bine ai revenit” în cazul unei imposibile întoarceri.
După discuţia cu ea am avut o şedinţă foto pentru nu ştiu ce atlas al dorinţelor zadarnice. Pentru a fi ceva deosebit am împrumutat evantaiul ultimei măşti pe care o afişez doar la ocazii speciale. Astfel mi-am mai creat una…
Ţin în mână scrisori colorate, rupte de la prea mult citit. Sunt de la oamenii pe care i-am iubit sau de la cei care m-au considerat o momeală vie pentru sufletul lor. Presupun că atunci când le-au scris s-au înarmat remarcabil cu ochelari de fum, cu poveşti ale uitării şi cu vorbe de faţadă. Sunt scrisori felurite cu subiecte care mai de care mai spiralate şi mai parfumate. Fie că sunt despre despărţirile noastre, despre repetiţiile fără orchestră din miez de noapte, despre acele câteva sfârşituri de lume sau despre dulcile poveşti ale tristelor amintiri, eu le-am citit de fiecare dată când voiam să ajung la imaginile vechi din trecutul nostru.
Zilele trecute am terminat de citit sufletul muzei de vară. Am alergat plictisită la biblioteca umbrelor cu speranţa de a găsi ceva interesant…măcar acolo.
M-am abătut la una din casele din apropierea bibliotecii: o casă goală, părăsită, plină de amintiri discrete îmbrăcate în rochii colorate, mult prea lungi. Am stat şi m-am gândit, nevenindu-mi să cred cum am golit casa părinţilor mei de acea lumina vie şi distrată care ne sufoca în permanenţă. Poate nu sunt eu de vină ci acel băiat cu pijamale în dungi din visul unei nopţi de vară. Cel din meleaguri interzise pe timp de zi care mi-a spus memorabil “vino cu mine…”. Dar nu am putut să mă despart de multe din realitate. Mi-ar fi fost dor de gustul oamenilor urâţi, de dansatorul de tango, de omul cu cercurile ochilor de un maroniu indiscutabil, de micul prieten imaginar şi de cojile de nuci verzi sub unghii.
Mi s-a ordonat atunci să distrug şi să ard tot. Asta am şi făcut: am distrus vieţi de aruncat şi am ars desenele de pe vânt. Acum nu fac altceva decât să îmi cânt amintirile. În momentul de faţă “acasa” e mereu în altă parte. Am ieşit grăbită…”Poate o să mai trec” am şoptit gândului meu iritat de faptul că nu mai stă…(ştiam sigur că nu o să mai trec). Mi-am pus deja în gând să iau, la întoarcere, acel tramvai numit dorinţă. La bibliotecă nu am găsit altceva decât nişte cărti de nisip…probabil că au prins viaţă personajele negative din poveştile copilăriei şi au transformat tot în ceva ce ar săruta doar marea. Nu am spus nimic şi am ieşit. E deja seară…se pare că hoţii de timp şi-au făcut treaba. Totuşi a trebuit să merg pe jos: tramvaiul rămăsese captiv în lumea liberă.
Nu am o inimă prea inteligentă. Pot spune că e chiar proastă. Se avântă în caruselul iluziilor de fiecare dată când i se oferă oportunitatea. Se scufundă în pământuri pustii dar revine cu aceleaşi dorinţe de copil răsfăţat. Face totul după bunul plac iar în vacanţele prea lungi duce dorul automatului de cafea de la subsolul liceului (cel care are cea mai bună cafea cu lapte). E de-a dreptul stupidă atunci când organizează înmormântări pentru picături de aur. Ciudat e că atunci când uit de ea nu mă simt rău deloc…dimpotrivă! Când o văd îi urez un lejer “bine te-am rătăcit!”.
Încă ceva….îmi cer scuze că nu sunt visătoare însă confesiunile unui borcan cu dulceaţă m-a determinat să scriu ce am scris… Glumesc! Tu eşti de vină!
…~Să-ţi rupi picioarele până acasă!~
Comentarii recente