Sper că nu eşti dezamăgit de mine pentru că nu am mai scris. Să ştii că am făcut asta în mod intenţionat doar pentru a-ţi face dorul să zvâcnească ameţitor de ritmic în intensitate.
Aşteptam să vină acel moment de inspiraţie ca să îţi pot explica toate câte le simt fără ca tu să poţi înţelege ceva. Şi iată-l aici, faţă în faţă cu o foaie liniată (doar pentru ca să pot eu să scriu drept, nu de altceva).
Azi a fost o zi superbă: una din acele zile în care m-am simţit de parcă nici eu nu eram decisă de partea cui eram; până la urmă- acum constat – până şi eu am fost o perioadă lungă de timp împotriva mea.
Aş face multe lucruri (doar cu gândul, în miez de noapte, atunci când orice aş face tot nu aş putea adormi) pe care probabil că apoi le-aş regreta…
Apropo de ce am scris între paranteze: sunt momente când adorm cu gândul exagerat de hotărât cum că acel “poate mâine” din acele timpuri e clar “mâine” -deşi sunt conştientă că în acel “mâine” rămân împietrită atunci când nu pot să fac altceva decât să… mă pierd; acel mâine în care inima îmi sare câte o bătaie ori de câte ori îţi faci simţită prezenţa (mai exact, zilnic). Acel mâine în care fluturii, deja demodaţi din stomac sunt mai moderni ca oricând, acel mâine din totdeauna. De azi, de exemplu.
M-am jucat cu ingredientele rămase de la ultima mea “demonstraţie” din bucătărie. Nu a ieşit nimic interesant cu aripi (sau fără), cu părul roşu, vopsit în moduri exagerat de nebuneşti (sau pur şi simplu în culoarea lui naturală); fără versuri, cu atât mai mult fără chitară. Fără fluturi pictaţi în tematici de Picasso… fără rochii bufante şi transparente în nuanţe mate, fără pantofi pe care să îi piardă când merge. Mai exact, o soluţie toxică în cazul în care o simţi în suflet. Clar, sunt cea mai neîndemânatică gospodină!
Şi mi-aş culca sufletul în palmele tale ori de câte ori ar vrea să doarmă, ca mai apoi eu să trec uşor prin cutele lor, în vene. De acolo să fiu condusă până la inimă (măcar aşa aş putea ajunge acolo), de unde să mă împrăştii în tot corpul tău…Atunci ar trebui să ai mare grijă să nu care cumva să te înţepi pentru că ai putea pierde puţin din mine, deşi nu ştiu cât ar conta.
Depind anormal de mult de melodia de pe fundal (For you-Kurt Nilsen) pe care nici nu mai ştiu de unde o ştiu… măcar aşa, ca să ştiu. Nici nu mă chinui să aflu. Sunt oarecum indiferentă în astfel de situaţii. Şi în multe altele.
În seara asta (în mod subtil) te-am anunţat că nu vreau să pleci. După cum ţi-am mai spus, încerc să mă pregătesc. Să nu cad în depresie… deşi ştiu că e extrem de (im)posibil să păţesc asta. Oricum, o să dau anunţuri cum că am nevoie urgentă de o muză. O să anunţ şi condiţiile după care poţi depune dosar. Poate că o să am mai multe pretenţii doar de dragul de a nu te schimba aşa de uşor… doar din respect pentru cei deja doi ani (?!) de muncă în visele, sufletul, ochii şi sentimentele mele. Sper să îţi găseşti un loc de muncă foarte repede deşi nu mă îndoiesc deloc de tine… Ştiu ce am crescut…
Dar probabil că ar trebui să trec peste asta pentru că o să am timp să te scriu din perspectiva unui dor. A unei mici păreri de rău. O să fac asta, poate, mai clar decât îţi imaginezi în acest moment…
Azi, ai fost încălţat în ghete. Toată ziua m-a măcinat întrebarea: ce caută cadoul meu în ghetele tale?!
…Sper să scap în curând de alergia pe care o am la “eu”…
O mica observatie : suntem romani. Titlul ala imi taie toata pofta,plus punctele de suspensie
Știi cum se spune în popor (că tot suntem români…): pofta vine mâncând.
Doar ca o curiozitate, numele tau real este Johny? 🙂