Nenoroc

– Privesc în jos, în jos… Mă scufund în amintiri chinuitoare şi deşi încerc să le străpung cu suliţe de tărie ele mă doboară. O licărire de speranţă se iveşte dinspre cer şi aş vrea să zbor, să o prind în palme, să o sorb în suflet şi să o păstrez în mine pentru totdeauna. Dar albul din jur e prea strălucitor şi mă orbeşte. Pentru o secundă m-am piredut în neant; unde sunt oare? Vântul izbeşte cu putere perdeaua în faţa-mi palidă. Mi-am revenit şi caut din nou cu privirea pe cer speranţa, dar aceasta a dispărut din nou. Încerc să îmi formez din nori chipul tău, oare de ce nu reuşesc? O luptă crâncenă se duce în mintea mea… se pare că nu mai ştiu cum arătai, atât de mult timp a trecut…

Un porumbel călător se aşează lângă mine. Of, dacă mi-ai purta noroc măcar astăzi… O bucăţică de pâine îmi ceri? Nu am… de mult nu mai mănânc, la ce bun? Nu zbura, stai măcar tu cu mine! Prea tarziu, m-ai părăsit ca şi restul. Tremur din toate încheieturile şi frigul mă face să mă ghemuiesc pe pervazul de la fereastra larg deschisă. Clipesc şi aş vrea să zâmbesc, dar am uitat cum se face şi mi-e frică (aceeaşi stare fadă de sfârşit de decembrie, îmi aminteşte de nenorocul de a te fi întâlnit).

Privesc din nou în jos, în jos… Ce pot să fac acum?  Un gând îmi trece prin minte, ŞTIU!

*Şi dacă priveşti acolo jos, jos poţi zări o pată roşiatică de dezgust pentru viaţă, pe oceanul înecat în alb.

Cerul plânge, sufletul îţi plânge şi de tristeţe tot nu ai scăpat. Un alt suflet s-a transformat într-un fulg de zăpadă ce nu se va ridica la cer. Păcat.