Azi m-am trezit cu una din acele stări stupide de melancolie în care sunt prea afundată în gânduri ca să mă pot gândi la ceva precis. De vină nu sunt eu, logic, e vremea de afară care nu face altceva decât să ne înghețe și simpla inițiativă de a respira.
Te-am căutat în lumea mea… și nu te-am găsit chiar dacă am căutat până și în crivățul zdrențuros de fals. Mi-am făcut un plan precis, despre care nu mai știu nimic, să te caut în lumea ta de gheață. O să scrijelesc ca un artist și o să fac forme de amintiri, o să te induc în eroare mimând în gheață poze vechi cu miros de vanilie. O să port mănuși roșii ca să nu îmi înghețe mâinile. O să trec cu vederea că pot răci în cel mai cumplit mod asta pentru că este pentru o cauză nobilă. O să te aduc în lumea mea pentru că, îți place sau nu, va trebui să rămâi o perioadă, plus că nu ai mai fost de mult.
Nu am schimbat multe… poate doar câteva chestii monstruoase și câteva dorințe. Și câteva gânduri. Și câteva imitații proaste de muze. Și cam atât. În rest e la fel doar că e acoperită cu un strat gros de „copilărie” albă, pe alocuri cenușie. Nu știu exact când o să pun în practică planul meu dar știu sigur că o să meargă cum, de altfel, au mers multe altele.
Până atunci o să îți visez cu ochii deschiși îmbrățișările dulci care mă înnebunesc indiferent de cât de nemenționabile ar fi… O să îți visez privirile ce îmi conturează în ochi flori „de geam” cu gânduri incerte. O să clipesc apoi și o să o iau de la capăt. Și iar, și iar și iar… până când nu o să mai ningă nebunește pe cărarea cândva prăfuită. Am fost într-o plimbare vagă, ieri parcă, la banca noastră. Nu mi-a fost ușor să o găsesc pentru că nu se mai vedea. Când am găsit-o am aruncat în neștire pământul alb de pe ea și am găsit trandafirul de demult. Părea schimonosit în tremur de petale așa că l-am luat acasă și l-am lăsat să se hrănească din plin cu căldură. Când a terminat, petalele l-au părăsit așa că eu le-am luat și le-am așezat în sacul cu amintiri promițându-le că o să le duc să îl viziteze din când în când. Pe el l-am dus înapoi. Banca era deja în plină inițiativă de împământare albă așa că l-am dat puțin, de data asta, la o parte și am așezat restul de trandafir acolo. Și am plecat pentru că nu aveam mănușile roșii la mine și riscam să rămân captivă în crestături de fulgi agresivi în blâdețea lor credibilă.
Am făcut toate aste pentru că nu știam ce va fi mâine. Așa suntem noi: ne pierdem frumosul din viață pentru că azi ne oglindim în negrul vieții de mâine…
Nu știu de ce dar haosul sclipitor de afară nu mă ajută de loc la a-mi găsi cuvintele. Nici măcar fulgii nu sunt hotărâți în ce direcție să cadă. Nu am apucat să stivesc nici un vis de fulg pentru că am fost răcită… se cunoaște că îmi lipsește atmosfera de pe coridoare. Nu mi-am pierdut entuziasmul pe care îl aveam, doar s-a mai liniștit un pic. Nu mai vreau să fac lucruri nebunești care să aibă urmări drastice… cel puțin pentru moment. Nu mai vreau să alerg prin ploaie fără umbrelă și să las stropii inocenți să îmi muște agresiv din față.
Nu… acum vreau să fac îngerași în zăpadă, ca atunci când eram mică. Aș face chiar doi: unul să dea impresia de „tu”. Mi-aș lipi nasul de geam, în două locuri, atât cât să strivesc petalele florilor. Aș construi oameni de zăpadă, aș ieși fără să mă înfofolesc, afară. Aș prinde fulgi în palme și aș râde stupid când ar dispărea. Aș face toate astea de două ori pentru că…mi-e dor de chipul tău de iarnă…
Am făcut ceaiul tău preferat de trandafiri (petalele erau cam ciudate…). Miroase în toată casă a iarnă exagerată. Am făcut și prăjiturele cu nuci și scorțișoară… Vii?
Comentarii recente