O seară de frig, scorţişoară şi singurătate

… Ceaşca de ceai negru cu bergamot şi muzică ciudată în fundal. Cercei aruncaţi neglijent pe noptieră şi frig în cameră. Tipic acestui loc. E tot timpul frig, dar nu ninge. Vreau să ningă. Şi ciocolata cu scorţişoară pe care mi-a promis-o cineva acum o lună. Mmm, scorţişoară… e genială cu orice, începând de la ciocolată caldă cu lapte şi terminând cu vinul fiert. Şi cu o carte veche care are miros de praf de bibliotecă; astăzi, cartea ar fi doar o sursă de parfum şi nu una de lectură, dar mi-ar plăcea să adorm ţinând-o în mână, ca în copilărie. Şi un motan la picioare, care să-mi răstoarne ceaşca cu ceai şi să încerce să-şi ispăşească pedeapsa torcând şi linguşindu-se.

…Adorm în fotoliul imens, cu cartea în mână, ceaşca de ceai pe podea, ciocolata neterminată pe noptieră, pisoiul la picioare, torcând. Afară e vijelie, zici că cerul se spulberă în milioane de cioburi semi transparente… Vântul loveşte cu putere în ramele de lemn, făcând sticla să tremure. Crivăţul urlă, zăpada e brutalizată de frig, aruncată în toate părţile, lovită, sfâşiată, neştiind unde să se ascundă. Lemnul din cămin trosneşte uşor, nereuşind să acopere cu râsul lui de lemn ţipătul disperat de afară a iernii. Dar, îmi place. Mă adoarme.

Mă trezesc în toiul nopţii, cu ceaiul rece, motanul lipsă şi căminul abia fumegând. Mă trezeşte vuietul de afară, loviturile copacilor în sticla îngheţată şi tăcerea. Mi-e frică să mă trezesc singură în noapte. Şi nici cartea nu mă mai ajută, nici scorţişoara, nici ciocolata… îmi este frică şi încerc să scap de ea. Ştiu că trebuie să merg în bibliotecă, pentru că acolo e scăparea.

Parchetul rece  mă îndeamnă să mă mişc mai repede. Aş fugi, dacă m-aş dezmetici unde sunt. Lumina slabă de la lumânare nu mă ajută să înţeleg unde mă aflu, dar, instinctiv, păşesc în întuneric. O iau la dreapta, mă lovesc de ceva, grăbesc pasul, calc pe ceva moale şi sufletul mi se duce în călcâie…, dar e doar motanul, care, văzându-mă, începe să toarcă, crezând că e dimineaţă şi vreau să îl hrănesc. Îmi pare rău, ghem de blană, dar mi-e frică. În sfârşit, dau de uşa bibliotecii şi o deschid încetişor.

Tot timpul mi-a plăcut biblioteca noastră. Imensă, cu mobilă împregnată cu miros de praf de pumb şi încă ceva (scorţişoară?), dulapuri imense cu mânere de sticlă, cărţi aranjate după ani (cât ne-a luat să le aranjăm astfel!), un birou vişiniu, două fotolii şi o măsuţă de sticlă, mereu murdară de urme de ceşti cu cafea, sau ceai, sau vin fiert… Dar cel mai mult îmi place dulapul-uşă, despre care ştim doar noi şi care duce spre camera noastră. Cărţile noastre preferate sunt aranjate pe rafturi. El a avut ideea aceasta, ştiind că sunt cam zăpăcită şi văd prost fără ocelari. Mi-a zis că dacă uit care e, să încerc să caut după titluri. Şi mi-a reuşit de fiecare dată.

Dar îmi place ceaşca cu ceai verde de pe birou, lumina lămpii care, după părerea mea, este prea puternică, hârtii şi cărţi, ochelarii mei… Credeam că e aici, dar se pare că nu. Mi-e frică să-l caut prin casă, e întuneric şi devine tot mai frig. Se pare că iar a uitat să  pornească căldura din bibliotecă. Nu-mi rămâne decât să aştept. Mă aşez pe locul lui, sorb  o înghiţitură mică de ceai rece (nu-mi place ceaiul verde…), întorc lampa în partea cealaltă, ca să nu mă supere, şi încerc să adorm, inspirând mirosul cărţilor şi al ceaiului, deja răcit.

Dar mă trezesc din nou, de fapt, cred că mă trezesc, pentru că simt cum plutesc . Dar ştiu, instinctiv, că nu plutesc, că nu dorm şi că simt miros de parfum. Deschid ochii exact în clipa în care aterizez uşor pe cearşaful rece, şi braţele lui încearcă să mă învelească cu plapuma. Îl fixez cu privirea, iar el îşi dă seama şi se opreşte. Îmi zâmbeşte cu un aer obosit. Mă întreabă unde am fost, pentru că m-a căutat în fotoliul meu şi nu m-a găsit. Îi zic, somnoroasă încă, dar zâmbind leneş, că am fost să-l caut în birou, pentru că am insomnii, din nou. Zâmbeşte. Ştie că m-a trezit vişinul bătrân care bătea în fereastră. Poate că am făcut o greşeală când i-am zis că mi-e frică să mă trezească sunetul crengilor bătând în geam, şi că îmi este frică să mă trezesc singură. Dar nu cred că-i pasă, pentru că se opreşte puţin să stea cu mine.

E obosit, dar zâmbeşte. Lucrează la un proiect destul de complicat, nu doarme nopţile şi mă supără, uneori, lipsa lui. Aş vrea să-i distrug biroul din bibliotecă şi să-l oblig să stea cu mine, dar ştiu că este imposibil aşa ceva. Îl trag spre mine şi îl îmbrâţişez. Nu îmi răspunde nimic, mă îmbrăţişează şi el, ca apoi să mă culce înapoi, de parcă aş fi un copil mic. Îmi zice că astăzi a avut mai puţin de lucru şi, lăsându-şi vesta pe scaun, se apleacă şi mă sărută pe frunte. Începe să se dezbrace, iar eu  încerc să mă încălzesc, ca să nu-şi dea seamă că tremur. În sfârşit, se culcă lângă mine şi mă îmbrăţişează.

…Şi cred că e cel mai bun somnifer, pentru că doar în braţele lui pot adormi fără să simt frigul, fără să-mi fie frică, fără să aud vântul afară şi crengile bătând în geam. Doar un vag miros de scorţişoară şi de lemn ars…