(poveste dedicată fetiței ce a vrut să vadă reptilele)
Era odată, într-o îndepărtată zi de lună a Soarelui, o ființă mândră și rece. Numele ei era Excelsa, avea părul roșu ca focul, amestecat cu sânge, și un corp splendid de căprioară, subțire ca un fir de păianjen și rezistent ca oțelul. Excelsa era minunată, dar avea un singur defect: sufletul ei era plin de spini. Toată ziua, aceasta își rotea capul delicat, indulgent, parcă, și prindea privirile pline de admirație ale celor din jur. Soarele însuși s-a îndrăgostit de ea; Excelsa triumfa. Se simțea regină în lumea pe care o vedea; oricine îi privea chipul, se îndrăgostea pe loc de ea. Într-o zi, însă, observase că părul începe să-și piardă culoarea. Soarele avea o licărire ciudată în raze; dimineața o mângâia ca cel mai tandru iubit, seara o îmbrățișa ca cel mai bun prieten, urându-i noapte bună; dar razele lui, la amiază, erau ciudate, de parcă un dușman își înfigea cuțitul în inima Excelsei.
Astfel, a trecut ceva timp; iubirea soarelui pentru mândra ființă devenea din ce în ce mai stânjenitoare. Toată lumea îi privea cum se iubesc – el, mângâindu-i capul, patern, și ea, întinzându-și mâinile firave către el. Soarele, însă, nu aprecia acest lucru; o admira de la distanță, cu razele lui ca niște brațe salvatoare, dar le retrăgea repede când Excelsa încerca să-l îmbrățișeze. Deși ea nu își dădea seama de acest lucru, Soarele suferea: îmbrățișările ei erau pline de spini. Cu timpul, Soarele începuse să se detașeze de ea; îmbătrânea. Se trezea din ce în ce mai târziu și pleca din ce în ce mai devreme, lăsând-o pe Excelsa în frig și întuneric, ascunzându-și ființa firavă și mândră în spini.
Soarele a părăsit-o. Asta s-a întâmplat în luna Zborului. Excelsa, de furie, rușine, frustrare și durere a îmbătrânit şi ea. Iubitul ei s-a transformat într-un străin; nu o mai recunoștea, o evita și devenise mai rece ca Luna, care era mereu îndurerată după el; în nopțile reci aceasta-i spunea Excelsei că nimic nu are doar început, nici elementele eterne; totul este efemer; până și ea, Luna, care este pe cer de foarte mult timp, se schimbă în fiecare noapte; când îmbătrânește, când devine un copil. Și-l iubește enorm, îl iubește atât de mult și, totuși, nu-l poate vedea niciodată. Ziua adoarme, auzind pașii atenți ai Soarelui ce-și mișcă razele pe părul ei și atât. Noaptea îi simte căldura, dar nu-i vede ființa, ceea ce o face foarte tristă.
Excelsa tânjea. Auzind povestea Lunii, care de ceva timp devenise enervantă, aceasta îşi ascundea din ce în ce mai mult ființa în spini; Luna ofta, înțelegând că biața ființă e doar una dintre miile pe care le-a mângâiat Soarele. Oricât de minunată n-ar fi, acesta o va iubi un timp, ca mai apoi să uite de ea și să-și continue drumul veșnic până să găsească o altă iubire. Și așa, Luna iubea neîncetat Soarele care îi era infidel, totodată având grijă ca ea să nu se piardă noaptea pe cerul imens. Iar Excelsa pierduse culoarea minunată a părului ei; trupul i-a devenit uscațiv, spinii din suflet sugându-i toată vitalitatea.
În luna Ceții, Excelsa a murit. Luna a oftat de milă și a plâns de durere, ascunzându-și fața rece printre nouri. Soarele nici nu a observat dispariția aceleia pe care a iubit-o în luna lui. Tot ce a rămas de la biata ființă a fost un mănunchi de spini pe care i-a cules un copil. Aceștia i-au rănit mâinile, întristând ochii mari și albaștri de catifea. Și, totuși, el a strâns spinii, i-a culcat într-o casetă la fel de roșie ca părul Excelsei. A zâmbit și a plecat ținând caseta strâns la piept. Și Soarele și-a continuat drumul; iar Luna, după atâtea zile triste, în sfârșit, a zâmbit. Era fericită pentru Excelsa: cineva a învățat să-i iubească spinii.
Comentarii recente