Oh, Doamne!…a venit timpul ca verişoara mea să se mărite. Atât de mofturoasă când vine vorba de bărbaţi… Tot timpul caută individul perfect şi atunci când toţi credeam că l-a găsit, ea îi atribuia un mare defect, astfel devenind “cea mai mare greşeală din viaţa ei”. Îl asteaptă mereu pe Prince Charming. Manierat, sexy, misterios, ambiţios, inteligent. Şi lista e abia la început. Într-adevăr, merită pe cineva cel puţin la nivelul ei. Doamne, cât de frumoasă e! Părul negru nearanjat, dar, totuşi, îi stă atât de bine! (Nu pot să înţeleg cum face). Cei mai albaştri ochi văzuţi vreodată! Parcă îţi citeşte sufletul când se uită la tine. Şi de corpul ei ce să mai zic? Arată demenţial. Întoarce privirile oricărui bărbat, disponibil sau nu. Inteligentă peste poate. Un talent nativ în ale jurnalismului. Pur şi simplu nu ai cum să nu îi răspunzi la întrebare. Probabil că şarmul ei neegalat e de vină. Mda…poţi spune că e perfectă. Şi iată că până la urmă Miss Perfecţiune şi-a găsit mister-ul. Şi el e extrem de frumos. Păr blond ciufulit, dar atât de … cu vino-ncoa. Deştept. Deţine o mare firmă de telecomunicaţii, deci nici banii nu îi lipsesc. Dar nu asta caută Erica. Niciodată nu a fost vorba de bani. Ceva la el a făcut-o să îl considere Alesul ei. Mă rog, … mie, sincer, mi se pare puţin ciudat. Poate pentru că mă face să rămân mută de fiecare dată când îl văd. Mă intimidează. Dar să terminăm cu această descriere a domnului Perfecţiune. Erica ţine foarte mult ca eu să fiu domnişoara ei de onoare. Chiar nu înţeleg de ce. De ce eu? Eu… sunt lipsită de eleganţă. Aş arăta oribil în rochia pe care mi-a ales-o, dar sunt obligată. Şi, până la urmă, o iubesc şi pot face acest mic sacrificiu pentru ea. Aşadar, iată-mă! Îmbrăcată într-o rochie albă, lungă, simplă, elegant. Încălţată cu o pereche de tocuri fuchsia, ameţitor de înalte. Machiată atât de natural şi de finuţ, încât până şi eu am ajuns să cred că îmi stă bine (nu sunt genul de persoană care să se machieze). Şi părul…am părul meu bălai lăsat pe spate, puţin ondulat şi completat de o coroniţă minunată de lacrămioare. Lacrămioare…atât de frumoase. Buchetul de bujori pe care îl ţin în mâna ascunsă de o mănuşă de dantelă se asortează perfect cu pantofii. Până şi eu arăt bine la această nuntă. Desigur că domnişoara Perfecţiune a făcut ca totul să fie perfect.
Nunta se desfaşoară la casa părinţilor lui. O casă intimidant de mare, cu o pădure, un lac şi un câmp plin lăcrămioare…, de lăcrămioare. O firmă specializată a ridicat un cort alb minunat. Înăuntru sunt mese pentru invitaţi, triumfate de vaze cu bujori şi un ring de dans. Totul se va desfăsura în cadrul de vis.
Începe nunta…Toată lumea este entuziasmată. Mai ales Erica. Îmi fac treaba repede şi apoi dispar din peisaj. Îmi iau pantofii în mână şi plec cu lacrimi în ochi – lacrimile de la durerea provocată de ei. Lacrimi… Mă îndrept spre câmpul de lăcrămioare. Simt nevoia să fiu singură. Mă întind în iarba proaspătă şi tac. Ascult liniştea. Izbucnesc în plâns… în lanul de lăcrămioare. Niciodată nu am înţeles de ce sunt aşa atrasă de aceste flori…de lăcrămioare… Le asociez cu lacrimile mereu când mă gândesc la ele. Nu sunt o persoană plângăcioasă. Şi, totuşi, sunt singură pe un câmp dominat de lăcrămioare, îmbrăcată ca o zână din poveşti…cu o coroniţă pe cap…o coroniţă de…lăcrămioare. Plâng. Nu ştiu de ce. Totul e atât de intimidant. Nunta, rochia mea mult prea scumpă, toate puse la punct. Şi lăcrămioarele… Aceste flori micuţe, gingaşe, pline de puritate supremă. Mama mereu îmi zice că nu există situaţie cu o cauză necunoscută. O ştiu. Dar nu vreau să recunosc. Poate are dreptate. Poate laşitatea mea e de vină . Poate că perfecţiunea acestor flori mă intimidează. Esenţele tari se ţin în sticluţe mici. Da. Mă simt depăşită de nişte flori. De necrezut, dar adevărat. Până la urmă avem de învăţat din toate, nu-i aşa? Şi de la o floare poţi învăţa ceva…de la lăcrămioare. Poate o să învăţ să fiu şi eu la fel de elegantă ca şi ele…, de gingaşă…, de sensibilă.
“- Sofia! Sofia! Unde eşti?”
Toate gândurile îmi sunt întrerupte de minunata mea verişoară. Cred ca i-am speriat pe toţi dispărând aşa. Şi am ochii roşii de la atâta plâns. Sigur o să observe şi o să înceapă interogatoriul a la Erica Wild (mai nou, Grey). Mă ridic şi mă duc spre ea. Urmează câteva înjurături ce sună neaşteptat de elegant în gura ei. Şi nu mă întreabă nimic. Eei… Am scăpat. Mă ia de mână şi mă trage după ea. Mă întorc spre câmpul luminat de apusul mirific şi parcă îmi iau la revedere de la ele… de la lăcrămioare.
Comentarii recente