Sentimente pariziene

  „Non, je ne regretterien
C’estpayé, balayé, oublié
Je me fous du passé!”

Te plimbi prin metropola mult prea aglomerată, lăsând-o să-ți acapareze simțurile. Îi calci străzile și încerci s-o descoperi, dar mereu îți arată că n-o cunoști deloc. Miros de cafea în dreapta, arhitectură care te lasă fără cuvinte – în stânga și diverse magazine și vânzători ambulanți – cât vezi cu ochii. Ai subapreciat Parisul, iar acum te simți vinovat. Îți părea a fi orașul acela prea mare, prea aglomerat, prea mediatizat, prea superficial…prea diferit. Ți-a fost teamă să-l cunoști până când n-ai avut de ales; acum ți-e teamă să recunoști că ai greșit. L-ai judecat, iar el ți-a demonstrat asta în cel mai frumos mod posibil. Ți-a învăluit simțurile cum știe el mai bine. Te-a pus să-i respiri aerul care-ți devenise drog; avea ceva în el…ceva ce nu te lăsa să pleci. Îți călăuzește pașii, îți schimbă principiile și stilul și îți artă ce ai pierdut până acum. În Paris un poți fi trist. Nu te lasă. Totuși, un poți nici zâmbi cum ești obișnuit. Ai zâmbetul Mona Lisei, discret și misterios. Gândurile îți fug prin minte mai ceva decât aleargă oamenii prin magazine. E un sentiment ciudat, care te învăluie atunci când privești Turnul Eiffel, când pășești agale pe Champs Elysee și zărești Arcul de Triumf în capăt, când asculți murmurul Senei; nu e fericire, nici tristețe, nu e teamă, dar nici curaj, dorință sau speranță. Sunt tóate adúnate și amestecate până nu le mai găsești începutul, sfârșitul sau sensul. Îți dă peste cap orice bioritm, iar tu te bucuri, simțind parfumul parizian inundându-ți ușor, ușor plămânii. Parisul e o femeie cochetă, mereu aranjată cu bun gust, care știe să te ademenească oricât de puternic te-ai împotrivi. Este dorită de toți, dar cunoscută de prea puțini. Lasă să se vadă doar ce vrea ea, e învăluită într-o aură de mister, mister care te face să o dorești, să o cunoști, să o ai. Fără să-ți dai seama, începe să te domine.