Constanţa, 14 ianuarie 2014
Dragă mamă,
Mi-e foarte greu să găsesc cuvintele potrivite pentru a-ţi explica tot ceea ce s-a întâmplat, mai ales că eşti tare departe de mine. Trebuie să-ţi povestesc tragedia fratelui meu, fiul tău iubit. A fost doar vina mea… Nu am fost atentă şi nu am ştiut să am grijă de el aşa cum ţi-am promis.
Totul s-a întâmplat atunci când, într-o seară, prietenii m-au invitat să mergem în oraş. Tudor, încăpăţânat fiind, a zis că vrea să mă însoţească. Prima dată i-am spus să rămână acasă pentru că mă voi întoarce curând. Insistent fiind, am acceptat şi l-am luat cu mine.
Într-un moment de neatenţie, o maşină s-a izbit de-a noastră. Nu am avut timp să reacţionez…Am suferit un accident care, fără îndoială, era inevitabil. Aşadar, am fost găsiţi şi duşi la spital de urgenţă. Şansele mele de supravieţuire erau minime, dar, printr-o minune, doctorii au reuşit să mă salveze. Tudor era într-o altă sală, dar el nu a reuşit să reziste traumelor, motiv pentru care a decedat.
În acel moment, simţeam că o parte din mine nu mai e, că a dispărut totul şi că viaţa mea nu mai are sens fără el. De la întâmplarea nefericită, îl visez în fiecare noapte. Mereu îl văd şi îi aud glasul peste tot. Amândoi eram campioni la concursurile pe apă. Obişnuiam să facem totul împreună. Visam că vom face cea mai lungă călătorie în jurul lumii cu navele marine, dar, cum el m-a părăsit, mi-am promis mie însămi că nu o să mai i-au parte la niciun astfel de eveniment dacă nu mai este cu mine.
De când Tudor ne-a părăsit, am decis să mă mut lângă cimitirul în care l-am înmormântat pentru a fi aproape de el.
Într-o seară m-am dus să fac o plimbare prin pădure. La un moment dat, îl aud pe Tudor strigând, dar m-am uitat în jur şi am crezut că mi s-a părut. Însă era chiar el!… A venit la mine…era în faţa mea…am vorbit cu el, dar, când am vrut să-l strâng în braţe, nu-l puteam simţi.
Atunci, speriat, m-a întrebat de ce nu ne putem atinge, iar eu i-am dat vestea cea tristă. A început să plângă, fără să creadă o iotă din ce-i spuneam. În cele din urmă, s-a resemnat…
După câteva minute de la întâlnirea noastră, mi-a zis că ar vrea să înveţe să joace fotbal. Am fost pe deplin încântat să-i comunic că mi-ar face plăcere să îl învăţ, deşi ştiam că nu poate mişca mingea şi doar eu voi juca fotbal… De atunci, am stabilit că ne vom vedea în fiecare zi, la ora douăzeci seara, nici mai devreme, nici mai târziu…
Afecţiunea mea pentru el era una de o imensă şi inexplicabilă măsură. El era camaradul meu, căruia îi puteam vorbi despre absolut orice. Chiar dacă avea zece ani, era foarte inteligent, iar câteodată, îmi dăruia, cu multă căldură, sfaturi pe care eram uimit şi, totodată, încântat să le primesc de la el.
Din păcate, Tudor era blocat între cele două lumi şi nu era pregătit pentru a merge în călătoria pe care Dumnezeu i-a pregătit-o.
Au trecut luni de când ne întâlneam în fiecare zi la locul nostru. Îmi iubeam foarte mult fratele şi, de fiecare dată, când apărea ceva nou în viaţa mea, aveam grijă să îi dezvălui şi lui.
Într-o zi, am cunoscut o fată care era şefă în misiunile de pe navele marine. Ea era dispusă să mă însoţească în acea călătorie pe care visam să o facem. M-am apropiat de ea deoarece chipul său îmi inspira încredere şi, ca fapt divers, am descoperit că aveam mult mai multe lucruri în comun decât credeam. În tot acest timp, am ajuns să mă îndrăgostesc de ea, iar sentimentul era reciproc…I-am dezvăluit acest secret lui Tudor, dar el avea o gândire sceptică şi credea că dacă voi ajunge să mă căsătoresc cu ea, îl voi uita pe el. I-am spus cu toată încrederea că acest lucru nu se va întâmpla.
Zilele treceau… iar Lina, fata de care eram îndrăgostit, urma să plece în acea călătorie în jurul lumii. M-a rugat să o însoţesc, dar promisiunea mea faţă de Tudor era mai presus de orice. Nu îl puteam dezamăgi pe fratele meu. Momentul plecării sosi… eu eram neliniştit pentru că nu puteam merge cu ea, însă…mă consola, într-un fel sau altul, faptul că era supravegheată de către oamenii care luau legătura cu ea pe parcursul călătoriei cu ajutorul unor aparate electronice.
În cele din urmă, când Lina a plecat…mi-am luat rămas bun de la ea şi i-am urat mult succes. Nu ştiu de ce, dar o parte din mine îmi zicea că ceva nu va merge bine. Chiar şi aşa aveam credinţa că se va descurca. După despărţirea noastră, am mers în pădure pentru a-l vedea pe Tudor, ca de obicei. Apoi, m-am îndreptat spre casă ca să mă odihnesc. Pe la miezul nopţii, am primit un telefon. Persoana care m-a contactat mi-a comunicat faptul că Lina nu apare pe radar, ceea ce înseamnă că a dispărut din zona de supraveghere. Acest fapt se datora unei furtuni dezastruoase, care se dezlănţuise pe mare. Fără nicio reţinere, am decis să merg în căutarea ei.
Era ora cinci dimineaţa. Singura mea nelinişte era să mă întorc la timp pentru a mă întâlni cu Tudor. Am călătorit toată ziua, dar nu am reuşit să o localizez pe Lina…
Ceasul îmi arăta aproape ora douăzeci. Atunci, am căzut în genunchi şi, cu ochii plini de lacrimi, m-am uitat la cer şi i-am zis lui Tudor să mă ierte că nu am reuşit să ajung.
În acel moment, fratele meu era în pădure zicând:
„- Nu a venit!M-a părăsit!”
Atunci o cale plină de lumină s-a deschis în faţa lui Tudor şi a fost momentul în care şi-a dat seama că trebuie să meargă spre o altă lume, într-o altă călătorie, de unul singur…
Pe cerul înstelat, am văzut cum o singură stea era mai frumoasă decât toate celelalte. Când priveam la ea, aceasta mi-a arătat drumul spre Lina. Ştiam că acesta era Tudor. Aşadar, am găsit-o pe Lina. Era într-o stare delicată, dar am reuşit să o salvez.
Dragă mamă, tot ceea ce-mi doresc acum este să te întorci acasă. Ştiu că te-ai recăsătorit şi e greu să părăseşti noua ta familie… Îmi e foarte dor de tine … nu-mi doresc nimic …doar să te văd.
Cu dragoste şi respect,
fiul tău Jack.
(Concursul epistolar Homo viator – Premiul I)
Foarte frumos și sensibil articolul, felicitări pentru premiu!