Oraşul Necunoscut , 25 decembrie 2300
Dragul meu prieten,
A trecut multă vreme de când nu ţi-am mai scris, mai precis de 286 de ani. Îmi imaginez că vei fi surprins şi parcă văd neliniştea pe chipul tău la citirea acestor prime rânduri. Te rog să continui să citeşti această scrisoare, chiar dacă, în momentul acesta, ţi se pare un fals lipsit de sens şi fără valoare. Tocmai pentru că am dispărut fără urmă, iar această foaie a fost scrisă în anul 2300 şi a apărut într-un mod misterios pe biroul tău, cu locul expedierii necunoscut, îmi dă speranţa că îi vei acorda o atenţie sporită.
După cum bine ştii, mereu am fost atras de cercetarea modalităţii de teleportare în timp. Cu vremea, această preocupare a devenit un obiectiv al studiului intensiv, apoi o obsesie care mă făcea uneori să evit părăsirea laboratorului, să mă izolez de lumea exterioară propiei persoane. De aceea tu eşti unicul şi cel mai bun prieten al meu, singurul care îmi asculta cu atenţie şi interes experimentele demonstrative, care, de altfel, nu erau decât încercări zadarnice de realizare a unui proiect ce părea a fi ireal.
Întoarcerea în timp nu poate fi sub nicio formă realizabilă pentru că se aduce în prezent întregul univers dispărut. Omul ar putea avea controlul asupra vieţii şi al morţii asemenea unui creator suprem.
Călătoria în viitor poate fi posibilă prin realizarea unui mecanism fizic şi complex care ar fi asemănător unui portal spre o altă dimensiune, dar efectul secundar al acestuia este crearea unei găuri negre care înghite întregul univers, ducând la extincţia umanităţii.
După îndelungate cercetări, pe care nu ţi le-am dezvăluit atunci, am descoperit că prin forţa spirituală şi prin controlul energiei interioare, deplasarea în viitor devine accesibilă şi nu mai depinde de un dispozitiv. Ce-ar fi dacă ai reuşi să te transformi în ceva imaterial şi invizibil, în ceva lipsit de raţiune, rezistând trecerii vremii fără a îmbătrâni? Iar după un timp, care nu poate fi setat, să te trezeşti şi să redevii om. Ei bine…eu am reuşit să fac acest lucru, dar în relatarea aceasta nu îţi pot descrie în detaliu cum am izbutit fiindcă există un element supranatural de care îţi vei da seama după ce vei analiza mai bine cuvintele mele.
Odată ce devii imaterial nu mai există cale de întoarcere şi, de asemenea, există un risc foarte ridicat de a nu mai putea fi din nou fiinţă. Oricum scopul acestei scrisori nu este prezentarea modalităţii de călătorie, ci ilustrarea viitorului aşa cum îl văd acum cu proprii ochi.
Când m-am trezit, primul lucru pe care l-am simţit a fost o căldură puternică şi persistentă, care făcea ca aerul să fie aproape irespirabil şi toxic. Mă simţeam ca în mijlocul unui deşert la ceasurile amiezii, când soarele impunător părea coborât pe pământ. Am deschis ochii, deşi acest lucru cerea un efort considerabil, şi am privit în jur. Multitudinea şi diversitatea culorilor vechiului oraş în care locuiam erau înlocuite acum de un pătruzător alb imaculat ce nu dezvăluia conturul şi viaţa, ci, asemenea unei măşti, realiza un camuflaj asupra lumii cu ajutorul luminii. Clădirile, odată impunătoare, se transformaseră în imense cupole de oglinzi ridicate cu doar câţiva centimetri deasupra nivelului solului.
Totul era pustiu, iar tăcerea aceea absurdă te făcea să-ţi auzi propriile gânduri vorbind în subconştientul tău, dându-ţi senzaţia că altcineva îţi controlează corpul şi mintea. Atmosfera de linişte, asupra căreia activa căldura şi razele de lumină orbitoare, crea o tortură insuportabilă pentru psihicul obosit şi stors de energie. Simţurile îmi erau amorţite: nu auzeam nimic, nu înţelegeam ceea ce mi se întâmplă şi nu puteam face nimic ca să-mi revin. Teama şi agitaţia continuă începeau să mă cuprindă încet, să mă facă să-mi închid ochii obosiţi şi fierbinţi.
După o lungă perioadă de inconştienţă, m-am trezit … a doua oară. De această dată mă aflam într-o cameră răcoroasă, cu mobilier simplu, dar modern, cu pereţii „vii“ având nenumărate rafturi cu flori care, cu siguranţă, nu serveau doar ca decor, iar un tablou abstract se afla , într-un mod straniu , pe tavanul camerei.
În timp ce încercam să aflu unde mă găseam, un tânăr mi se înfăţişă, fără ca eu să fi remarcat momentul în care a intrat în încăpere, şi începu a-mi adresa insistent întrebări la care nu puteam răspunde datorită ritmului grăbit şi nervos cu care erau rostite. În cele din urmă, i-am răspuns că sunt un călător al timpului care reuşise să ajungă în secolul în care el vieţuia. La auzul acestor vorbe, tânărul începu să râdă în hohote, iar apoi cu un ton serios îmi răspunse că minutele petrecute afară mă afectaseră profund, astfel, datorită nebuniei, judecata asupra lucrurilor normale îmi era afectată şi, de asemenea, memoria îmi era distrusă deoarece nu ştiam cine sunt.
Atunci când încerca să-şi stăpânească râsul egoist, l-am întrebat în ce an mă aflam şi ce s-a întâmplat cu mine înainte de a fi salvat de către dânsul, mulţumindu-i totodată pentru ajutorul acordat.
Curând aveam să constat că eram în anul 2300 şi, că în decursul celor 286 de ani, obsesia omului pentru cunoaştere şi dependenţa sa pentru evoluţia tehnologică au avut consecinţe catastrofale asupra mediului şi a întregii umanităţi, schimbând radical condiţiile atmosferice şi viaţa pe Pământ. Consumul exagerat al resurselor pentru îndeplinirea progresului ştiinţific şi, mai ales, pentru cucerirea spaţiului cosmic, ne-a făcut să uităm de propriul nostru habitat, să transformăm o lume a naturii şi a frumuseţii într-o lume insipidă şi lipsită de farmec.
Pesimismul şi ignoranţa au schimbat complet imaginea Terrei: stratul de ozon este în mare parte distrus, nemaiexistând astfel un scut natural împotriva radiaţiilor solare; poluarea şi gazele nocive eliberate în atmosferă au intensificat rapid încălzirea globală, care a avut ca principal efect topirea masei de gheaţă existentă, două treimi din suprafaţa terestră aflându-se acum acoperite de oceane.
Omul s-a adaptat treptat acestor condiţii vitrige, fiind singura fiinţă care a reuşit să supravieţuiască schimbărilor climatice. El a fost capabil să-şi schimbe propriile caracteristici ereditare prin inversarea timpului de activitate : ziua devenea noapte şi perioadă pentru odihnă, iar noaptea devenea zi şi perioadă de activitate. Cauza luării acestei măsuri erau temperaturile foarte înalte şi nocive din timpul zilei, noaptea fiind mai răcoroasă şi mai accesibilă.
În timpul celor 12 ore de lumină, toate edificiile dispăreau în subteran, realizându-se, astfel, un ecosistem de tip peşteră, apoi în timpul celor 12 ore de întuneric acestea se ridicau deasupra solului, viaţa reluându-şi cursul firesc. Oamenii de ştiinţă au creat un soare artificial ce apărea pe bolta cerului în timpul nopţii, transformând-o în zi, ceea ce permitea un trai asemănător cu cel din trecut.
După câteva săptămâni, într-un mod surprinzător, reuşisem să mă adaptez noilor condiţii. Acum, programul meu zilnic se bazează în mod special pe plimbări prin oraşul acesta misterios ce dispare, iar apoi reapare ca prin minune. Gândirea oamenilor s-a schimbat foarte mult: deşi au viaţa liniară şi mereu sub presiunea timpului, ei reuşesc să fie fericiţi şi optimişti, încercând să readucă inapoi vechea lume prin idei ingenioase şi speranţă. Motivul pentru care eu nu mă mai pot întoarce în trecut îl cunoşti încă de la inceputul acestei scrisori. Voi rămâne captiv aici. Călătoria mea s-a încheiat aici…Nu pot pleca nici în trecut, nici spre un viitor mai îndepărtat.
Menirea acestei scrisori este de a-ţi face cunoscut acest viitor. De aceea, în calitatea ta de om de ştiinţă şi cunoscător al legilor morale, te rog să faci tot posibilul ca toate acestea să nu se întâmple.
Cu sinceră prietenie,
Profesor Aretius
(Concursul epistolar Homo viator – Premiul I)
Comentarii recente