El şi Ea

Era aceeaşi zi superbă de vară ca acum trei ani.

Ea stătea înmărmurită pe aceeaşi bancă şi privea pierdută cerul azuriu. Cerul o fermeca de fiecare dată. I se părea sublim modul în care norii răzleţi dansau pe cerul azuriu.

Briza catifelată se juca prin buclele ei aurii. Până şi soarele era gelos. Valurile leneşe se izbeau de stânci, dar Ea nu le auzea. Nu auzea şi nu vedea nimic. Totul i se părea ca înainte, ca acum trei ani şi poate era prea afectată de acea poveste pentru a mai admira natura.

Purta aceeaşi brăţară. Aceeaşi tinichea ruginită ce era gata să se rupă în orice moment. Ea era extrem de prudentă pentru a nu o agăţa. Se uita când la cer, când la brăţară.

Dacă ai vedea-o ai spune că El e mort şi ca Ea încă îl mai jeleşte de atâta amar de vreme, dar nu e aşa… Lucrurile nu stau deloc aşa. De fapt, Ea era cea moartă, Ea nu mai avea viaţă într-însa, nici puteri, nici suflet şi asta numai din vina ei. Işi dăduse mult prea târziu seama că nu a ştiut să îi arate cât de mult l-a iubit şi de asta El a plecat…

Oricum era mult prea târziu… Nici nu au mai vorbit de atunci, de trei ani, cam multă vreme… Cu siguranţă că El a şi uitat-o. Ea era o biată “ea”, ca toate celelalte, fără nimic special, fără nimic în plus, doar Ea.

Acum Ea împlinise două zeci de ani, era deja cu un picior in groapă, dar avea aceeaşi privire candidă şi acelaşi zâmbet ştrengăresc. Ochii ei albaştri erau mai frumoşi decât cerul însorit. Nu se schimbase cu nimic, era la fel ca acum trei ani, El ar fi recunoscut-o sigur dacă s-ar mai fi întâlnit, tocmai asta spera şi Ea. S-o vadă cât de frumoasă e, că nu a îmbătrânit, că nu are riduri, că e perfectă, că e aşa ca înainte.

Mergea în fiecare zi pe banca aceea blestemată, stătea exact pe aceeaşi parte şi avea exact aceeaşi expresie neutră pe faţă. Chiar dacă arăta ca înainte, nu se mai simţea aşa, parcă era goală pe dinăuntru, nici Ea nu ştia, de fapt nu voia să accepte că e incompletă fără El. Nu îl mai văzuse, dar ştia cum arată, îl vedea de fiecare dată când închidea ochii. Putea să îl recunoască dintr-o mie de băieţi. Pentru Ea, El avea acel zâmbet perfect, acei ochi albaştri în care te pierzi şi acel păr brunet şi ciufulit ca acum trei ani.

Stătea pe acea bancă veche şi nu observa că un băiat o tot privea insistent, făcea asta de vreo jumătate de oră, parcă era hipnotizat. El era… chiar El, dar Ea era prea cufundată în gânduri şi amintiri pentru a-l observa. În timp ce se uita la Ea, o lacrimă timidă i se scurse pe obraz, puteau fi râuri de lacrimi, dar işi aminti brusc că e barbat şi işi luă aceeaşi figură gravă pe care o avea şi Ea.

Işi dorea să facă atât de multe, avea atâtea de spus, dar nu putea, nu se mai putea misca, nu mai putea vorbi, era pierdut.

Ea işi aminti de brăţară şi se uită spre dânsa, iar în timp ce işi ridică privirea din nou spre cer îl văzu. În câteva secunde îi trecură prin faţa ochilor toate amintirile pe care le aveau împreună. Nu ştia cum să reacţioneze, era atât de confuză, abia atunci realiză cât de mult îl iubeşte, abia atunci acceptă ideea.

Rămăseseră aşa mult timp, la câţiva metri distanţă, privindu-se înlemniţi. Fără să vrea, lui i se mai scurse o lacrimă pe obrazul catifelat, dar Ea era la fel ca înainte să îl zărească. Era la fel de pierdută, la fel de încurcată şi zăpăcită, Ea nu plângea. Dar nu plângea pentru că nu simţea, ci pentru că se considera prea puternică pentru a plânge în faţa lui şi pentru a-i demonstra că încă îl mai iubeşte. Inima îi spunea să meargă la el, să îl îmbrăţişeze şi să îi spună cât de greu i-a fost fără dânsul, dar mintea o îndemna să pară la fel de inabordabilă ca acum trei ani, să îi arate că e prea bună pentru dânsul şi că nu o merită, că tot ce a fost între ei a fost doar o greşeala, o pură întâmplare.

Din nou işi ascultă mintea, işi adună toate puterile, înghiţi în sec şi se ridică de pe bancă, îi întoarse spatele şi plecă triumfătoare.

Şi îl pierdu şi a doua oară…