“Stau câteodată şi-mi aduc aminte” de toate năzbâtiile şi trăsnăile care reuşeau să o scoată mereu pe bunica din minţi.
Totul a început într-o vară, când mama a vorbit cu bunicii de la ţară să mă ţină la ei toată vacanţa. Zis şi făcut, a doua zi mă trezeam în casa unor bătrâni, casă destul de mare, ce-i drept, dar fără potenţial de distracţie. Jucării nu aveam, căci, în grabă, le-am uitat acasă. Televizorul semăna cu un cub mic, în care cu greu distingeam feţele oamenilor care se mişcau printre “puricii” de pe ecran, iar de calculator nici nu era vorba. Aveam doar 5 ani, eram un pici care nu ştia la vremea aceea ce este un calculator.
Primele zile au fost de-a dreptul oribile. Plictiseala era maximă şi nu puteam scapă de e. Pur şi simplu nu aveam ce să fac. Totul s-a schimbat, însă, când am început “explorarea” casei bunicilor. Mi-am luat inima în diniti şi am început să mă plimb prin camere, care erau atât de întunecate, încât nu reuşeam de cele mai multe ori să găsesc intrarea. Atunci, panica îşi făcea simţită prezenţa, făcându-mă să renunţ şi să plâng în hohot, însă, nu după mult timp lacrimile se risipeau, curajul îmi revenea şi reuşeam să găsesc clanţa uşii pe care intrasem după ce bâjbâiam prin întuneric toţi pereţii. După vreo săptămână, puteam să mă laud că ştiam caa bunicii pe de rost, cunoşteam atât camerele, cât şi mobila din ele, de care mă loveam mereu când mă pierdeam prin întuneric. Cel mai mult m-a inpresionat, însă,“cerdacul” , în care în fiecare dimineaţă duceam lupte grele cu albinele sau cu fluturii care se prindeau în perdelele albe, care acopereau uriaşele ferestre.Veneam mereu echipat cu paleta de prins muşte, iar când vedeam câte o gânganie care mişcă, “pac!” şi în următoarea secundă dihania cădea secerată pe covor.
Bunicii mei, deşi bătrân, erau surprinzător de activi. Nu reuşeam să-i văd niciodată stând pe pat şi lenevind la televizor. Bunicul era mereu ocupat cu treburile: ba prin grădină, ba pe la animale ori prin vecini, pe unde discuta cu oamenii, iar bunica mă avea pe mine pe cap să-mi facă mâncare, să mă îmbrace, să mă speleşi aşa mai departe. Aparent, eram o fiinţă inocentă şi drăgălaşă în ochii bunicii, asta până să îmi fac curaj să ies din casă.
Ziua în care am păşit pragul uşii,spre o lume nouă, o lumea magică în adevăratul sens al cuvântului a fost de neuitat. Soarele strălucea cu putere, iar eu mă jucam în faţa casei cu puii de raţă. Erau atât de mici şi de adorabil, încât nu mă puteam abţine să nu-I strâng în braţe şi să-i iubesc. Cu toate acestea, unul dintre ei îmi plăcea în mod deosebit. Pe acela mereu îl mângâiam şi îl îndrăgeam mai mult. Asta până când, plimbându-mă cu el în braţe prin ograda bunicii, am văzut pe o masă un lighean uriaş din tablă plin cu apă. Am pus răţuşcă să înoate, am privit-o 2-3 minute, după care m-am plictisit şi am început să o scufund, ţinând-o cu capul în apă din ce în ce mai mult, până ce a murit. Drept să spun, a fost o zi foarte tristă. De plâns, nu am plâns, însă resimţeam un puternic sentimeant de tristeţe. Dar nu a durat prea mult. Mintenaş am descoperit un fel de plită făcută din lut, pe care bunica făcea mâncare afară (“plita” era afară, în curte). Focul de un roşu aprins care ardea continuu mă făcea să uit parcă de biata răţuşcă. Nu aveam altceva în minte decât imaginea lemnelor ce pocneau cuprinse de flăcările mari şi roşii. Când bunica a plecat să mai aducă o cratiţă, am reuşit să scot o bucată mică de lemn din foc, iar apoi am fugit până la colţul casei pentru a privi cum arde. Eram destul de departe de bunica, în plus, m-am ascuns după nişte haine agăţate întru-un cuier prins de peretele casei. Nici nu am apucat să mă uit bine la bucată de lemn, căci focul a cuprins-o, ajungându-mi la degete într-o clipită. Nu îmi amintesc exact ce s-a întâmplat în momentul acela, dar, cu sinceritate vă spun, că nu ştiu cum m-am trezit cocoţat pe acoperişul casei. Nu ştiu cum am ajuns acolo, însă un lucru era sigur: ceva rău făcusem, căci bunica era jos şi avea în mână o nuia pe care o vântura, strigând să cobor pentru a-mi lua cheflaneala meritată pentru că era să dau foc la casă. În momentul acela, m-am panicat şi am început să alerg ca un nebun pe acoperiş. De ce? Nu ştiu. Sau…poate că alergam de teamă că bunica mă va prinde şi mă va bate. În fine, acest episod nefericit a durat aproximativ jumătate de oră, până când bunica a reuşit să mă coboare, ademenindu-mă cu o plăcintă. Surprinzător, am scăpat şi fără bătaie şi fără ceartă şi m-am ales şi cu un desert delicios.
Vacanţa de vară s-a dovedit a fi una foarte scurtă, dar cu toate acestea, am trăit-o la intensitate maximă. Am reuşit să o sperii pe bunica de moarte. Eram cam plictisit în ziua aceea şi ce am zis? “Hai să mă ascund, să văd dacă bunica reuşeşte să mă găsească”, dar unde? M-am învârtit eu ce m-am învârtit, până ace am găsit locul perfect: sub o masă acoperită cu o pânză lungă. M-am vărat acolo şi am început să aştept. Plictisindu-mă, am adormit, iar când m-am trezit, am fost surpins de faptul că bunica încă nu m-a găsit, aşa că am început să o caut. Am găsit-o într-un colţ al casei plângând şi zbierând cât o ţineau plămânii că “Vai de mine am pierdut copilul!” Săraca bunica vorbea cu mama la telefon, spunându-i să sune la poliţie că m-a pierdut. Când m-a văzut, lacrimile i s-au rispit şi, năvălind peste mine, a început să mă sărute peste tot, spunându-mi să nu mai plec niciodată de lângă ea.
În vara aceea, nici bunicul nu a scăpat de năzbâtiile mele. Nu există zi în care să nu-i fi alergat bietele găini, care fugeau lăsând în urmă dâre întregi de pene. Am dat drumul porcilor, când încercăm să le dau de mâncare, aceştia mâncându-i mai întâi cartofii, iar mai apoi trandafirii şi restul florilor din grădină. Am descoperit într-un colţ al grădinii nişte căpiţe uriaşe de fân. Mă urcăm în vârful acestora şi mă jucam de-a priraţii. Eu eram piratul cu binoclu, care şade pe “catarg” şi îi anunţă pe ceilalţi când vede “pământul”. Înălţimea la care eram cocoţat era de aproximativ 2-3 metri faţă de pământ, iar când mă vedea bietul bunic, aproapre că făcea infarct. Într-o zi, m-a luat la pământurile lui, ca să-şi verifice proumbul. În timp ce se uita în stânga şi în dreapta, eu am reuşit să prind o nenorocită de şopârlă care mişuna prin iarbă. Eram atât de bucuros, dar când i-am arătat-o bunicului, acesta a scos nişte sunete greu de pronunţat, crezând că am prins un şarpe. După ce i-am explicat că nu este un şarpe, ci o şopârlă, tot nu a devenit mai vessel. M-a lăsat să o păstrez, punând-o într-o sticlă pe care a închis-o bine.
A fost o vacanţă de vară nemaipomenită, de care îmi voi aminti cu drag mereu, cu gândul la acele locuri de basm şi la doi oameni minunaţi, bunicii mei!
Comentarii recente