Soarele ce lumina bolta cerească îşi făcuse apariţia. Era o zi specială pentru mine , o zi pe care am aşteptat-o foarte mult ş,i iată, că venise. M-am trezit plină de viaţă şi nerăbdătoare,ca şi cum această zi ar fi fost ultima. Pe cât eram de fericită, pe atât eram de îngrijorată. Nu trebuia să uit nimic. Totul trebuia să se desfăşoare aşa cum plănuisem. Admiterea mea la o facultate din Statele Unite ale Americii era o ocazie nemaipomenită pentru mine. Pentru a fi admisă la această facultate, trebuia să prezint un discurs în faţa unui juriu prin care să evidenţiez simbolurile dintr-o legendă: Tristan şi Izolda. Eram cuprinsă de emoţii care mă doborau, însă eram sigură pe mine şi intuiam că totul va fi bine .
Familia mea mă susţinea foarte mult şi îmi erau alături mereu. Când m-am pregătit să plec, mi-am luat rămas bun de la ei, după care am pornit spre cea mai importantă prezentare din viaţa mea.
Aşteptând să intru în sala de festivităţi, simţeam un fior în mine de parcă m-ar fi cuprins un aer de gheaţă care nu-mi dădea pace, dar, cu toate astea am intrat și am ţinut discursul fără emoţii şi cu mare credinţă în Dumnezeu. Totul a fost bine, iar după discurs, am mers acasă, unde am aşteptat cu nerăbdare rezultatul.
Chiar în acea seară voiam să merg în oraş cu câţiva prieteni, însă eram destul de bolnavă, iar mama mi-a zis să stau în casă. Cuprinsă de o furie nemărginită, am avut parte de o ceartă foarte aprigă cu ea,după care m-am retras în camera mea, dorindu-mi să dispară din viaţa mea şi să fiu singură, fără ea. Îmi doream o viaţă simplă, să nu depind de nimeni şi să fiu unica stăpână a deciziilor din viaţa mea.
Eram aşa de supărată, încât m-am aşezat în pat şi am adormit. A doua zi, când m-am trezit, lucrurile nu mai erau la fel. Am strigat-o pe mama, dar nu-mi răspundea nimeni. M-am aranjat şi am coborât. Mi-am dat seama că, de fapt, eram singură şi că nu mă aude nimeni. Eram oarecum confuză. Nu înţelegeam de ce părinţii mei nu sunt acasă. M-am dus la magazin să iau alimente, dar când am ieşit din casă oraşul arăta foarte diferit. Străzile îmi păreau străine, oamenii la fel, iar eu mă simţeam prizonieră într-o lume pe care nu am mai văzut-o vreodată. Am întrebat o doamnă unde suntem, iar aceasta a zis că suntem în America, ţara unde este facultatea la care îmi doream să fiu admisă.
Nu înţelegeam ce s-a întâmplat şi cum am ajuns aici peste noapte. Eram pierdută complet şi nu ştiam ce să fac ca să mă întorc acasă. Aşadar, am cumpărat un ziar pentru a vedea noutăţile. Am început să mă gândesc la încercarea de a găsi pe cineva care să mă ajute. Lucrurile au devenit şi mai stranii când în ziar apărea data de10 mai 1998. Aşa ceva trebuia să fie o greşeală, îmi ziceam eu. Nu avea cum să fie10 mai, când ieri a fost 8 iulie .Timpul era dat înapoi, iar eu nu înţelegeam ce s-a petrecut.
Eram singură cu mine, iar mintea mea nu putea înţelege de ce mă aflam în America, singură şi de ce timpul era dat înapoi cu 16 ani.
Alergam într-o lume necunoscută. Hoinărind, m-am întâlnit cu mama mea. Atunci am realizat că norocul îmi surâde şi că, în sfârşit, speranţa mea nu s-a stins. Când m-am apropiat de ea era mult mai tânără şi, ciudat, nu ştia cine sunt. Sufletul meu era cuprins de o spaimă care părea să nu se mai termine, iar eu îmi repetam mereu că aşa ceva nu poate fi real şi că toate se petrec doar în mintea mea. Eram prinsă într-o lume în care nimeni nu mă cunoştea, nici măcar mama mea. Libertatea, pe care o aveam la dispoziţie, se pare că nu-mi folosea la nimic. Ceea ce am spus atunci când m-am certat cu mama au fost doar vorbe spuse într-un moment tensionat. Nu mai voiam să aflu dacă fusesem admisă la facultate. Singurul lucru pe care mi-l doream era să fiu cu familia mea.
Această singurătate de care eram înconjurată nu îmi plăcea deloc, dimpotrivă, m-a învăţat că familia este cel mai de preţ dar pe care Dumnezeu îl poate oferi. În interiorul meu era loc doar pentru vinovăţia pe care o simţeam în acel moment. Singura care a greşit, am fost eu,dar regretele nu ajută cu nimic acum .Micul meu univers sufletesc era plin de sentimente pe care nu le mai simţisem până acum. Aveam nevoie să evadez din această lume şi să devin cea care eram înainte de a-mi dori să fiu singură.
Ziua aceasta plină de mister era pe sfârşite, iar eu, după lunga plimbare din America, am venit acasă. Ciudat era faptul că locuinţa mea arăta la fel .Eram obosită şi încă speriată după cele întâmplate, dar speram, în interiorul meu, ca acest coşmar să ia sfârşit şi lucrurile să revină la normal. Singurul gând care punea stăpânire pe mine era faptul că aveam nevoie să-mi cer iertare de la mama ca să pot îndrepta lucrurile. Eram oare blocată în această lume pentru o eternitate?Această întrebare îmi zvârcolea sufletul pierdut şi nu-mi dădea pace.
Vestita zână a nopţii pune stăpânire pe întreg oraşul, iar eu mă aşez în pat, îmbrăţişată de lacrimile care aveau să nu se mai termine. Îmi doream să fiu cu familia mea şi mă încurajam spunându-mi că speranţa moare ultima.
A doua zi, soarele părea că reflectă toată lumina lui asupra geamului meu de la cameră. O voce suavă mă striga. Era mama. Am coborât cu nerăbdare scările, iar când am văzut-o am mers şi am luat-o în braţe, spunându-i cât de rău îmi pare că ne-am certat .Am luat ziarul de pe birou şi am văzut că data calendaristică este firească. Nu mai eram în America , ci eram în oraşul nostru . Nu asta conta foarte mult,ci faptul că lucrurile au revenit la normal. Comoara cea mai de preţ era descoperirea că nu aş putea fi singură niciodată ,atunci când am lângă mine cea mai importantă persoana din lumea întreagă.
Fericirea mă cuprindea întru totul, iar eu eram convinsă că sufletul meu nu are nevoie de singurătate şi de libertate extremă, ci are nevoie de iubirea pe care doar o mamă o poate oferi necondiţionat.
Comentarii recente