Am dorit să reluăm o tradiţie care, cândva, era un simbol al Liceului de Informatică „Grigore Moisil” – revista liceului, „Joc secund”. Reacţia tuturor a fost, cum era de aşteptat, pozitivă, pentru că ideea unei reviste a şcolii există probabil în orice colectiv în care s-a înţeles faptul că dincolo de ore, teme, note şi examene, şcoala înseamnă, de fapt, drumul pe care îl parcurgem cu toţii, la un moment dat, pentru a afla cine suntem cu adevărat.
Entuziasmul, ingredient obligatoriu pentru reuşita unui astfel de proiect, ne-a ajutat să gândim rapid o formă de materializare a ceea ce la început părea o încercare anevoioasă, pe termen lung. Ne-am propus, aşadar, să punem în practică ideea reeditării revistei liceului într-o formă care să ne reprezinte. Şi ce altă formă mai potrivită ar fi putut exista pentru o publicaţie a Liceului de Informatică, într-un secol în care informaţia capătă în permanenţă noi dimensiuni, decât o variantă electronică? Aşa s-a născut, practic, ideea versiunii virtuale a revistei „Joc secund”, pe care, din respect pentru tradiţie, dar şi din dorinţa de a ne diversifica iniţiativele, o vom realiza şi în formatul clasic, tipărit.
Ce este sau, mai bine zis, ce vrea să fie „Joc secund”? Aceasta este întrebarea care, probabil, va încolţi în mintea acelora dintre voi care vor avea răgazul să mediteze o clipă la ceea ce ne-am propus să facem. Răspunsul este simplu şi complex, în acelaşi timp, şi fiecare dintre voi îl va putea înţelege pe deplin atunci când se va simţi, într-un fel sau altul, parte din acest proiect. „Joc secund” se vrea, în primul rând, o prelungire a ceea ce noi, cei din Liceul de Informatică, facem zi de zi, adică o încercare de a exprima, într-un alt mod, ceea ce învăţăm să fim, ceea ce vrem să fim. Cu alte cuvinte, ne propunem ca „Joc secund” să devină un spaţiu virtual în care fiecare dintre noi, elevi şi profesori, să se regăsească sub o formă sau alta, dar şi o carte de vizită care să ne reprezinte în cadrul comunităţii. De aceea, vom fi mereu deschişi propunerilor, dar şi exigenţi cu noi înşine.
Ion Barbu, a cărui metaforă a fost împrumutată pentru numele revistei, spunea cândva că pentru el poezia nu este altceva decât o prelungire firească a geometriei. Noi ne dorim ca geometria, poezia şi informatica să se întâlnească undeva, în sferele înalte ale imaginaţiei, într-un joc secund care să reflecte deopotrivă ceea ce suntem, ceea ce am fost şi ceea ce vom deveni. În fond, o revistă a liceului nu poate fi altceva decât o oglindă… o oglindă magică, asemeni celei din poezia lui Barbu, care surprinde totul, dar care filtrează, graţie jocului minţii şi al sufletului, doar ceea ce este bun şi frumos.
În fond, o revistă a liceului nu poate fi altceva decât o oglindă (…) care surprinde totul, dar care filtrează *graţie jocului minţii şi al sufletului* doar ceea ce este bun şi frumos.
Cam asta făceau şi comuniştii, cu exact aceeaşi limbă de lemn.
Dar iată şi adevărata revistă a Mamei Omida
Cuvintele, mai ales atunci când sunt folosite cu sens figurat, pot fi interpretate la infinit, mai mult sau mai puţin pertinent. Câţi cititori, atâtea sensuri… Unii pot simţi „limba de lemn”, alţii percep tăişul ascuţit al cuvântului acolo unde, de fapt, e doar metaforă…
„Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste,
Intrată prin oglindă în mântuit azur,
Tăind pe înecarea cirezilor agreste,
În grupurile apei, un joc secund, mai pur.”
(Ion Barbu – Din ceas, dedus… )
Foarte frumoasă initiaţiva şi concretizarea ei!
Îmi place 🙂
Adevărat. Dacă poţi deschide o carte pentru a-i descoperi misterele ascunse între coperţi şi poţi înţelege arta geniului ce a creat-o eşti cu adevărat o persoana specială.
Nu puneam la îndoială faptul că textul de faţă are ca punct de pornire opera lui Barbu.
Cum se face că, în ciuda celor expuse în comentariul dat de admin, şcoala nu te învaţă să interpretezi un text ci îţi da de-a gata o interpretare anume? Cine decide care dintre percepţii este corectă? Cu ce îmi poate dovedi cineva că ceea ce am spus este greşit? Aş fi curios unde mai scrie Barbu ceva şi despre asta.
Admin către Red…
Eu cred că nu este cazul să facem un fir de discuţie separat despre inteţiile exprimate în editorialul de debut al revistei şi în continuare nu voi mai aproba nici un comentariu pe această temă, dar până atunci aş vrea să lămuresc unele lucruri…
Acest proiect, revista on-line „Joc Secud”, care se lansează acum, are tocmai rolul de a completa ceea ce se face în mod oficial la ore şi să ofere un spaţiu de exprimare mai deschis pentru toţi cei legaţi de LIIS.
„Limba de lemn” este un termen cotextual care îşi certifică existenţa dacă ceea ce se expimă nu depăşeşte sfera intenţionalului şi a impersonalului. Noi, cei ce am pornit la drum cu această revistă, nu cred ca putem fi acuzaţi de „limbă de lemn”. În primul rînd pentru că nu am depăşit încă primul articol şi deci nu aveam cu sa punem „filtre” şi nici de dezinformare nu putem fi acuzaţi pentru că încă nu am avut timp să o facem. În al doilea rând am făcut mai mult in 10 zile (deocamdată din punct de vedere tehnic) decât s-a făcut până acum în ani de zile.
Mai multe informaţii despre „Limba de lemn” la:
http://www.Agonia.ro
Wikipedia.org
Eventuala frustrare produsă de apariţia acestei reviste, ar fi bine să fie pozitivată şi canalizată spre revistă… Te aşteptăm fără resentimente!
Îmi palce…
Nu este vorba de frustrare, nu vorbesc în necunoștință de cauza, și nici nu pot fi acuzat de neimplicare, atât timp cât eforturile unor elevi din anii trecuți s-au lovit de refuzul direcțiunii de a accepta niște texte pe motiv ca nu sunt adecvate. Efortul tehnic depus în 10 zile (instalare de wordpress, achiziționare domeniu, înscriere într-un tracker și un link exchange) nu se poate compara cu o muncă de creație desfășurată de-a lungul câtorva luni. O publicație nu este definită de forma de prezentare, ci de conținutul ei.
„Reacţia tuturor a fost, cum era de aşteptat, pozitivă, pentru că ideea unei reviste a şcolii există probabil în orice colectiv în care s-a înţeles faptul că dincolo de ore, teme, note şi examene, şcoala înseamnă, de fapt, drumul pe care îl parcurgem cu toţii, la un moment dat, pentru a afla cine suntem cu adevărat.”
Reacția, de care se amintește mai sus, este pozitivă numai în cazul „fericit” în care inițiativa este îndeaproape supravegheată de o persoană dedicată întru totul cosmetizării imaginii instituției și nu corectării anomaliilor existente (poate dna Ghiban, poate dna Losonczy – daca nu e prea ocupată cu sponsorizările). De aici și impertinența mea premeditată de a acuza limba de lemn (care nu implică neapărat deformarea realității în mod direct, ci poate exista pur și simplu prin prezentarea numai a anumitor aspecte ale acesteia).
Următorul pas, manifestat la cel mult 10 articole distanță de acesta, va fi publicarea unui interviu cu direcțiunea. Dar probabil că asta este un pas necesar oricărui demers statornic, ce știu eu.
Într-adevăr, lumea are încredere în TOATE fiicele mamei Omida [if she evr existed]. Problema cu metoda de promovare mai sus menționatei este că nu prea merge din niciun browser… (nu se încarcă, ca să nu aveți problema să vă gândiți dacă i-au fost puse revistei picioare). În final v-aș ruga să nu încercăm să criticam până nu vedem produsul final. Numai faptul ca s-a pornit această inițiativă e un lucru enorm.
Și mama Red, te-aș invita să participi și tu, dacă crezi că poți aduce un suflu mai nou de atât.
[…] rostită într-un context anume, de către unul dintre visători. Astăzi se împlinesc șapte ani de când a început… și de aceea ne luăm răgazul de a fi nostalgici în gânduri candide, fărâme de suflet […]