Orbitor. Aripa stângă

Primul volum al trilogiei lui Cărtărescu l-am terminat într-un timp demn de filmele lui Mungiu…  3 săptămâni şi exact 2 zile.

Să menţionez toate premiile pe care cartea le-a primit ar fi inutil, pentru că niciunul nu arată cu adevarat valoarea acestei cărţi. Poţi să premiezi Orbitorul, poţi să-l critici, poţi să-l apreciezi, însă singurul mod în care îl poţi omagia cu adevărat este să-l înţelegi.

Aglomerat, întortocheat, filozofic şi mai ales captivant, romanul te pătrunde în aşa fel încât lasă o amprentă puternică în suflet, te răscoleşte prin multitudinea de evenimente istorice, de tradiţii şi superstiţii bătrâneşti cuprinse într-o singură carte. Şi începi să te întrebi dacă e o carte sau o experienţă? A ta, a lui Cărtărescu, a Mariei sau a lui Costel, a ofiţerilor de securitate, a orbului, a Bucureştiului bătrân….

A ta…
Sau a lui Herman…
Sau a fiecărui român…
Sau poate a niciunuia.
 
Orbitor… Orbitor şi colorat ca o paiaţă, dar sublim şi încărcat de sublimă mitologie, plin de culori şi totuşi prins între pereţii cenuşii ai unui Bucureşti sub război, ai unui Bucureşti comunist.

E uimitor cum Mircea Cărtărescu a reuşit să cuprindă atâtea într-un singur volum, şi mai ales e  atât de greu să vorbeşti despre acest roman. Te tot învârţi în aceleaşi clişee, pentru că geniul investit în această operă a lăsat cartea să vorbească de la sine, nu să fie recomandată pentru a-ţi omorî timpul; pentru că nu e nicidecum un instrument pentru a-ţi petrece două ore cu o lectură uşoară. E o călătorie onirică în România secolului al XX-lea, fantastică prin descrierile bogate, prin satele cu eresuri locale, prin Bucureştiul magic pentru autor şi care l-a influenţat atât de mult.
 Aripa stângă e un circ de sentimente. Te lasă gol şi te sleieşte de personalitate ca să poţi să-l înţelegi, te cuprinde întru totul în paginile lui oripilându-te, ridicându-te la cer pe cele mai minunate culmi ca să te trântească apoi în deznădejde şi ruine.