În lumea lor…

Râsete de copii… Sunetul picăturilor de ploaie… Vocea vântului la mijloc de toamnă… Chemarea izvorului când orice speranţa a secat… Sunt unele din bucuriile interzise prin legea naturii unor suflete cufundate într-un cub de sticlă, prin ai cărui pereţi nu ajunge nici cel mai mic sunet posibil. Sunt sufletele copiilor cărora le-a fost marcată viaţa prin neputinţa de a putea auzi ceea ce vorbesc ceilalţi, de a asculta alintul celor care le oferă dragoste şi care le demonstrează iubirea prin atingeri şi semne, nu prin vorbe – semnul celor care le arată că sunt iubiţi în mod real.

Dincolo de aparenţe, dincolo de faţada lumii în care ne aflăm, de zâmbetele false oferite doar pentru a masca ceea ce cu adevărat simţim, de aglomeraţia urbană care te împiedică să ajungi acasă atunci când simţi că nu poţi să mergi până la final de zi sau de lucrurile banale pe care tu pui preţ mai mult decât orice, se află lumea lor… lumea celor care ştiu să spună adevărul chiar şi fără cuvinte, a celor care te ascultă chiar dacă nu îţi pot da nicio replică (cel puţin nu una verbală), lumea celor care trăiesc zi de zi în acea linişte apăsătoare, mai stridentă decât orice alt strigăt puternic.Este vorba despre de copiii care suferă din cauza unor dizabilităţi de auz, dizabilităţi care îi împiedică să fie trataţi ca orice alţi copii ale căror glasuri sunt ascultate zilnic în fiecare parc, la fiecare colţ de stradă, în orice casă dinlăuntrul căreia le poţi auzi râsetele inocente.

Să iei contact cu lumea lor e nici mai mult, nici mai puţin un privilegiu de care nu ai parte în fiecare zi. Şi spun „lumea lor” pentru că nu sunt lăsaţi să între în lumea noastră. Nu suntem capabili să acceptăm o persoană diferită de noi, iar de acest lucru m-am convins nu demult. „Dacă ne sprijiniţi oferiţi-ne o îmbrăţişare!Ar fi un început pentru noi…” – acestea sunt cuvintele adresate de câţiva elevi ai liceului nostru persoanelor care treceau la sfârşitul acestei săptămâni pe strada Lăpuşneanu, celor care erau contopiţi cu grijile cotidiene şi cu întrebările uzuale pe care şi le pune orice om la sfârşit de zi. Totul s-a derulat în cadrul unei activităţi dedicate unor suflete de îngeri de la Grupul Şcolar „Vasile Pavelcu” Iaşi. Scopul a fost de a transmite un mesaj întregii comunităţi de acceptare şi de integrare a acestor copii şi nu numai pe piaţa muncii. A fost ziua în care fiecare dintre cei care am participat la eveniment ne-am simţit datori să le facem viaţa cu mult  mai frumoasă. A fost ziua în care am realizat că sunt atâtea lucruri, pentru noi fără semnificaţie, care pentru ei sunt mereu ceva nou şi fascinant. Lumina de afară nu mai era de la soare, era de la ochii lor care radiau de fericire, iar căldura era fericirea lor de a reuşi să aibă aproape atâţia oameni necunoscuţi care erau încântaţi de forţa lor de a vrea să fie la fel ca ceilalţi. Tramvaie, claxoane de maşini, sunetul fântânilor arteziene şi al strigătelor de copii din Piaţa Unirii sunt lucrurile la care se uitau şi ar fi vrut să le audă privind. Da… să le audă privind… am spus bine şi asta v-ar spune şi ei dacă i-aţi întreba.

„-Tu nu auzi, nu-i aşa?” Prin mişcări de degete i se traduce întrebarea…şi într-un final răspunde surprins oarecum de întrebarea care i s-a pus: “Ba da… dar nu ca tine… Eu aud când văd şi când ating.” Iar dacă aţi vedea şi privirea din ochii lui aţi realiza că, de fapt, e fericit şi că îl facem nefericit când îl considerăm aşa.

Complicat nu? Dar adevărat. Le distrugem orice şansă, negând abilităţile lor şi îi etichetăm fără ca măcar să îi cunoaştem. Sunt chiar mai puternici decât noi, pentru ei suferinţa nu există, e doar o altă încercare la care sunt supuşi, spre deosebire de ceea ce se întâmplă în mintea noastră atunci când ni se întâmplă ceva: „De ce tocmai mie?De ce eu?” sunt întrebări tipice doar celor neobişnuiţi cu durerea şi cu neputinţa de a face ceva esenţial.

O experienţă de vis, un zâmbet de copil şi un suflet împlinit: asta am reuşit să obţinem…Un răspuns pozitiv din partea comunităţii? Vom vedea. Rămâne la alegerea fiecăruia să ne fie sau nu alături. În fond, fiecare alege dacă rămâne sau dacă întoarce spatele atunci când este cu adevărat necesară prezenţă.