Stafia

Câinele lui Septembrie lătra albastru
soarele încă puternic al verii…
Iarba din parcuri mirosea a cuptor încins,
iar căldura se întindea pretutindeni,
ca o mare pisică.

Te ştiam pierdut, pe mări necunoscute,
mări visătoare şi pline de nou.
Te ştiam departe de fierbinţeala
ce moleşea mortal locurile;
însă tu erai acolo…
atât de aproape de mine,
fără a spune nimic.
Nu erai singur…
Te-am strigat,
iar uimirea şi uitarea din ochii tăi
m-au lovit ca un fulger violet…

De atunci, stafia aceea
mă urmăreşte mereu;
stafia aceea a uitării,
ce se oglindea atât de clar
în verdele ochilor tăi.
Închid ochii şi o văd…
cum zâmbea, calm şi sigur…
Aş vrea să o urăsc,
dar e prea frumoasă
şi prea uşoară…
E val străveziu şi perfect
ce stă mereu între noi.

Întotdeauna e acolo… tăcută,
cu surâsul fixat pe buze,
dar întotdeauna e prezentă.