Mai pe înţelesul tuturor, Peninsula 2009.23-26 iulie. Tîrgu Mureş. Peste 18 artişti. 4 scene. 4 zile. Ediţia de anul acesta a strâns peste 30 000 de invitaţi la complex Week end în Tîrgu Mureş. Faţă de unde mă aflam, mai exact în Vamă locaţia nu era prea atrăgătoare, însă 18 ore de mers pe tren, singură, au trecut foarte rapid. Glumesc, a fost un infern, dar a meritat. Oare?
Ziua 0. Deşi sună cam sinistru, „top secret”, nu este. Era ziua de acomodare, prin „acomodare” înţelegându-se instalarea corturilor şi familiarizarea cu preţurile, terasele şi activităţile din zona Coca Cola. Deţinătoare a brăţării numărul 09284, a unui cort gratis Coca Cola, deci implicit al unei invitaţii, am avut marele noroc de a nu ne alătura cortul celor peste 2000, ci de a ni-l instala alturi de cele câteva zeci de corturi din peluza specială. Mare noroc… Totuşi nu m-am putut acomoda cu duşurile cu apa caldă, care s-a dovedit a fi mai rece decât cea potabilă şi cu un puternic iz de sulf. Trecând peste atât pot spune: mâncare din plin, băutură la fel, toate ieftine. Asta daca aveai inspiratia de a trece peste diferentele cantitative, in functie de nationalitate, la portiile de mancare. Pentru noi, cei români, care aveam umilinţa de a cere „cartofi prăjiti” în limba română, porţia era clar mai mică. Freedoom Arena, una din cele 4 scene a găzduit un nume greu al drum’n’bass-ului, Chase and Status alături de Mc Rage, fiind evenimentul cel mai aşteptat al serii.
Ce nebunie! Ce geniali! Două ore şi ceva au ţinut publicul în picioare. Nu puteai sta jos, nu vroiai. În deschidere a mixat Chris. Su din Ungaria, care mi-a placut deşi nu-l mai auzisem. La Coke Terrace au concertat Luna Amară, pe care nu i-am prins, din păcate. Dar îmi plac şi ei. Toţi sunt extraordinari. Mai mult sau mai puţin. (Notă către cititor, unicul: aceasta chiar a fost o zi lungă. Cu celalalte zile nu te voi plictisi aşa tare.)
Ziua 1. M-am culcat la ora 6 dimineaţa. La 8 soarele deja era prea puternic şi aerul din cort era irespirabil. Poate şi pentru că erau prea multe persoane, care nu ştiu de unde au apărut. Tot nu mă acomodez cu duşul. În schimb mă acomodez cu ştrandul. Copaci, terase iarbă verde, şezlonguri. Nu are rost să mai continui. O imagine vă va explica totul.
Atracţia acestei seri a fost, bineînţeles, Tiesto. Însă, cum nu sunt fană a genului, nu am ce să va povestesc din moment ce nu am fost acolo. Totuşi, am văzut Vama şi pe cel care a contribuit la distrugerea acelui mic colţ de paradis numit Vama Veche, Tudor Chirilă. Sarmalele Reci mi-au plăcut mai mult, însă Gojira a făcut o atmosferă nebună. Simpatic om. M-am dus să dorm.
Ziua 2. M-am trezit cu o oră mai devreme decât în ziua precedentă. Era mai cald. Eram mai singură. Duşul mi se pare la fel de rece ca în prima zi. Am fost la Zona Artei. Tatuajele erau erau facute cu un şablon, iar coafurile erau facute cu nişte substanţe dubioase ce miroseau a aracet. Însă clienţii nu au lipsit nici de la pictatul pe faţă, care aducea un pic a bătaie de joc. Dar na, poate mi se părea doar mie. Tot în această zi am primit o braţara de un verde electric cum nu se poate mai urât pentru că am selecţionat deşeurile. Peninsula 2009 e „eco”. Foarte fain. Atractiva era şi zona activităţilor Coca Cola: „air board” („bungee jumping” de pe o macara), plimbatul cu o canoe, „water kangaroo” (o minunăţie de dispozitiv pe care trebuia să sari ca să pluteşti pe apă), „guitar hero”, „coke labyrinth” şi multe altele. Bani să fi avut… Seara am pierdut OCS datorită unei schimbări de program, însă nu am pierdut Iris, la prima lor apariţie dupa operaţia solistului. Frumoşi oameni. M-au bucurat. Şi aici (deşi risc sa seman cu o băbuţă care-şi deapănă amintirile demult trecute) sunt eu la concert Iris.
Apoi, am fost la Primal Scream, de fapt am rămas în acelaşi loc, ei au urcat pe scenă. O prestaţie „live” foarte bună. După o masă ce se vroia a fi copioasă, am mers şi am asistat la Parov Stelar. Nu mai auzisem vreodată de ei, dar vi-i recomand. Sunt extraordinari, au un stil propiu şi câte puţin din toate. „Live” sunt geniali. GENIALI, cu majuscule. Aici se încheie ziua.
Ziua 3. The Prodigy. A fost primul gând care mi-a trecut prin cap de când am deschis ochii în acea dimineaţă. Tot nu m-am acomodat cu duşul. O zi agitată, tot mai multe corturi ni se alăturau, tot mai multă aglomeraţie, tot mai mulţi copii purtaţi în cărucioare. Urma să fie ceva mare. La cât de entuziasmată eram, nu am făcut nimic toată ziua, nu am fost nicăieri, doar m-am foit dintr-o parte în alta aşteptând momentul culminant. Ziua a trecut greu. Dar uite că deja s-a făcut ora 23:00. Bineînţeles că au întârziat. Dar şi când au venit… O nebunie totală. Sonorizare de execepţie, însă publicul… Nu te puteai controla, doar erau The Prodigy. Însă… Da, există şi un mare „însă”. Nu au cântat cu suflet, mie mi sau părut că au cântat la modul: „Hai să cântăm şi pentru ăştia…”. Sictiriţi, plictisiţi… În timp ce publicul nu se putea conrola, un „Where are my warriors?” declanşa nebunie. Şi nu au cântat o oră jumătate. Au cântat o oră. Doar o oră. Atât? Da. Pentru o oră mulţi au venit doar în acea zi până la Tg. Mureş. A meritat? Eu nu cred. Dar mi-au plăcut! De ce? Pentru că-s The Prodigy. Nu poţi concura cu asta.
Brusc, mi-am amintit de cele 18 ore pe tren. Şi de faptul că li se vor alatura altele. Ciudat gând, pentru că de fapt aşa a fost drumul spre casă.
Comentarii recente