Mi-e dor de vară

A început şcoala de nici 3 săptămâni şi deja gândul meu este spre următoarea vacanţă. Nu-mi pot lua gândul de la vară şi de la tot ce s-a întâmplat în timpul ei. Şi nici de la toţi prietenii mei.

A XII-a e genul de an în care încet încet lumea ţi se năruie. Prietenii vechi sunt deja plecaţi pe la facultăţi, sau urmează să plece şi uneori trebuie să te obişnuieşti cu faptul că pe unii dintre ei îi vei mai vedea poate de maxim două ori pe an. Colegii urmează şi ei să se desprindă, şi după ce în sfârşit te-ai obişnuit cu ei, anii de liceu sunt pe final. Două prietene grozave îmi pleacă la anul spre acelaşi tărâm cu vise diferite. Una va fi o psiholoagă grozavă, iar cea de-a doua ne va încânta de pe scenă… şi e un sentiment greu cu care trebuie să te obişnuieşti, că nu mai poţi să îi vezi întâmplător, că îi vei suna şi nu va fi o chestie de 10 minute să vă vedeţi.

Iată de ce vreau să mă bucur din plin de acest an. Şi de ce mi-e dor de vară… Pentru că toţi nebunii cu care am cutreierat vacanţa asta Iaşul în lung şi-n lat se întorc la treburile lor, şi, uşor, totul se îndreaptă spre un lung şir de programe nesincronizate. Şi mi-e dor de chitările care completau voci vesele într-un parc, şi de puzderia de oameni cu care ocupam un întreg trotuar. Consideraţi-mă sentimentală, siropoasă, eu vă voi spune, nu… sunt doar boemă. Sau eram pe timpul verii.

Am fost trubaduri. Trubaduri pierduţi printre frunzele din parc, pe marginea unui lac sau pur şi simplu pe betoane. Şi unde ne găseai erau pretutindeni sunete de chitară, acorduri fine şi vocea mea mai mult sau mai puţin dezacordată.

Pentru Mădălina, Maria şi Turi…